După cum afirmă majoritatea cercetătorilor în comunicarea medicală, interacţiunile dintre pacienţi anxioşi şi personal medical tensionat duc adesea la conflict şi lipsa de aderenţă la tratament.

Există o corelaţie clară dintre o relaţie bună dintre pacient şi personalul medical şi îmbunătăţirea stării de sănătate a pacientului, eficacitatea actului medical şi scăderea folosirii unităţilor medicale, precum şi scăderea duratei internării în spital.

Modul în care suntem trataţi de către personalul medical poate determina viitoarele noastre decizii şi comportamente legate de sănătate.

Informaţia pe care o primim – cum o primim şi de la cine – va influenţa dacă vom căuta servicii de îngrijire şi vom respecta tratamentul.

Nu ar trebui să subestimăm influenţa pe care o are un profesionist din sănătate care îl face pe pacient să se simtă confortabil, îl informează periodic despre evoluţia stării lui de sănătate, păstrează confidenţialitatea informaţiilor, ascultă fără să judece, execută cu mână sigură procedurile medicale adecvate sau explică cu răbdare beneficiile aderenţei la tratament.

Pentru a valida aceste recomandări şi a îi pregăti pe profesioniştii din sistemul de sănătate pentru a-şi îmbunătăţi înţelegerea situaţiei pacienţilor şi comunicarea cu aceştia, USAID şi PEPFAR au finanţat un proiect global numit “Legături” (“Linkages”). În cadrul acestuia, organizaţia Intrahealth International a creat un ghid de pregătire pentru profesioniştii din sănătate numit “Sănătate pentru toţi: Ghid de pregătire pentru profesioniştii din sistemul de sănătate pentru furnizarea de servicii de calitate în îngrijirea pacienţilor HIV-SIDA, fără stigmatizare”.

Obiectivele specifice au fost să îi ajute pe participanţii în proiect să devină mai empatici şi să-şi dezvolte aptitudinile clinice şi interpersonale. Un element important care a fost subliniat în proiect a fost că emoţiile personalului medical, precum şi alţi factori (normele sociale şi credinţele personale ale acestuia) influenţează comportamentele şi calitatea serviciilor oferite acestor grupuri vulnerabile ale persoanelor purtătoare de HIV.

Acesta a fost doar unul dintre proiectele şi cercetările recente care au studiat importanţa emoţiilor profesioniştilor din sistemul de sănătate în mediul profesional, modul în care aceştia îşi gestionează emoţiile şi rolul şi impactul acestora în administrarea actului medical.

De exemplu, un studiu recent care a implicat o unitate de terapie intensivă şi o unitate de îngrijiri paliative, ambele din Brazilia, a relevat câteva concluzii deosebit de interesante care ilustrează  aspectele legate de managementul emoţiilor în context clinic. Deşi ambele unităţi gestionează cazuri extreme, la limita dintre viaţă şi moarte, ele cer două forme extrem de diferite de atenţie profesională, management al emoţiilor şi interacţiune cu pacienţii.

 

Unitatea de terapie intensivă a fost creată cu scopul de a combina trei componente critice: pacienţi în situaţii critice, echipament sofisticat şi personal cu experienţă şi competenţele de a gestiona aceşti pacienţi şi echipamentul din unitate. Observatorii activităţii profesioniştilor de acolo au subliniat că nu au surprins nicio expresie a emoţiei din partea profesioniştilor din unitate, a pacienţilor şi a aparţinătorilor. Rutinele profesionale erau organizate în aşa fel încât eficienţa tehnico-medicală să primeze. Într-un asemenea mediu, apropierea unui profesionist de un pacient şi suferinţa lui este percepută, dincolo de o anumită limită, drept o posibilă ameninţare la adresa eficacităţii tehnico-medicale.

Sensibilizarea profesioniştilor nu este văzută cu ochi buni de restul echipei medicale, pentru ca limitele profesionale să nu devină neclare. Echipa se poziţionează la o distanţă “adecvată” de pacient şi suferinţa lui, ceea ce reprezintă un anumit mod de management emoţional. Monitorizarea funcţiilor vitale, diversele manevre şi proceduri tehnice şi terapeutice sunt mai bine valorizate de personal decât contactul cu propriile emoţii, această medicalizare extremă fiind un fel distinct de control al emoţiilor.

Pe de altă parte, unitatea de îngrijiri paliative urmăreşte să îl sprijine şi aline pe pacient până la sfârşitul vieţii, diminuându-i durerea şi oferind sprijin emoţional şi spiritual şi pacientului şi aparţinătorilor acestuia. Este responsabilitatea profesionistului din îngrijirile paliative de a administra expresia emoţiilor tuturor celor implicaţi în procesul morţii: pacienţi, aparţinători şi personal medical.  În acest mediu, moartea devine obiectul unei noi abordări, în care emoţiile tuturor celor prezenţi sunt valorizate şi trebuie exprimate.

Pentru ca o unitate de îngrijiri paliative să îşi atingă obiectivele, profesioniştii de acolo au nevoie de pregătire axată pe dobândirea de cunoştinţe tehnice în mai multe domenii, în prim plan aflându-se şi gestionarea emoţiilor celorlalţi şi exprimarea emoţiilor proprii. Identitatea profesională a lucrătorilor din îngrijirile paliative este caracterizată, în principal, de dobândirea de cunoştinţe tehnice şi dezvoltarea unor caracteristici personale de genul “ a fi atent”, “a fi rezonabil”, “a avea empatie”, “a şti când să asculţi” sau “a nu lua decizii precipitate”, după cum au declarat mulţi dintre aceşti profesionişti. Când are de a face cu moartea şi emoţiile din jurul ei, profesionistul trebuie să fie “pregătit emoţional şi spiritual” şi să aibă “capacitatea de a explica cum moartea poate deveni parte din viaţă”.

Pregătirea profesioniştilor din îngrijirile paliative în privinţa protocoalelor de comunicare este ceva specific acestei specializări. Comunicarea situaţiei pacientului este văzută ca piatră de temelie a construirii unei relaţii bune cu acesta, contribuind la atingerea obiectivului de a ajuta pacientul să aibă o moarte “bună”.  După cum a spus unul dintre aceşti profesionişti “comunicarea poate fi benignă sau malignă, întocmai precum tumorile”. Obiectivul principal al comunicării este reducerea incertitudinii prin care trece pacientul, construirea unei relaţii bune cu acesta şi necesitatea de a îi oferi o direcţie de acţiune pacientului şi familiei.

Comunicarea veştilor despre situaţia pacientului către acesta şi familie este construită în acelaşi format prescris de formarea medicală: protocolul este prezentat în etape, la fel cum sunt prezentate, de exemplu, etapele tratamentului unui pacient obişnuit.  Profesionistul trebuie să ia în calcul condiţia pacientului: dacă este capabil să accepte vestea, care sunt aşteptările acestuia, măsura în care îşi doreşte să afle adevărul şi care este influenţa familiei asupra lui.  După ce vestea este comunicată, profesionistul trebuie să urmărească cât de mult a asimilat pacientul din comunicarea despre condiţia sa şi prognoza asociată. Parte din strategia folosită pentru comunicarea veştilor “proaste” este şi sublinierea, în aceeaşi conversaţie, a ce poate oferi medicina în privinţa controlului durerii şi asigurării unei calităţi a vieţii cât mai bune.

Cele două tipuri de unităţi medicale din acest studiu brazilian – unitatea de terapie intensivă şi unitatea de îngrijiri paliative – implică două moduri diferite de control al emoţiilor asociate cu proximitatea morţii. În unitatea de terapie intensivă profesioniştii tind să se concentreze exclusiv pe gestionarea parametrilor medicali şi funcţiilor vitale ale pacientului, echipamentele mediind relaţia cu acesta. Această medicalizare extremă permite echipei medicale să-şi păstreze obiectivitatea şi să ia cele mai bune decizii medicale pentru condiţia pacientului, în unitatea de îngrijiri paliative, profesioniştii se concentrează pe pacient în totalitatea sa şi îi încurajează pe toţi cei implicaţi să-şi exprime emoţiile.

Contextul fizic al unităţii de terapie intensivă reflectă modul în care echipa medicală doreşte o detaşare completă de emoţii şi mediul exterior, inclusiv proximitatea morţii. Este un mediu care izolează pacientul de exterior, ferestrele sunt, de obicei, acoperite, neştiindu-se dacă este zi sau noapte, soare sau înnorat afară.

Unitatea de îngrijiri paliative – Spitalul general din Montreal, Canada

 

 

 

 

 

Într-o unitate de îngrijiri paliative, mediul este luminos, colorat şi cu multe ferestre, deoarece obiectivul este de a împleti moartea cu viaţa şi natura şi a-i accepta astfel mai uşor proximitatea.

În unitatea de terapie intensivă nu se vorbeşte despre emoţiile cauzate de proximitatea morţii, în timp  ce în unitatea de îngrijiri paliative există o multitudine de discursuri şi discuţii despre o moarte “bună”. În mod paradoxal, poate, pentru unii, ambele abordări sunt determinate de modul specific de control al emoţiilor dat de funcţia esenţială a fiecărei dintre cele două unităţi.

Deşi în ambele intervenţii obiectul profesioniştilor este acelaşi, pacientul ca individ, accentele se pun diferit datorită concepţiilor distincte construite pe tema sănătăţii, bolii, suferinţei, vieţii, morţii şi exprimării emoţiilor.

 

Mirela Mustață – Redactor executiv E-asistent

 

Surse de documentare

https://www.intrahealth.org/vital/let%E2%80%99s-talk-about-health-workers%E2%80%99-feelings

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4851451/

http://socialsciences.scielo.org/scielo.php?script=sci_arttext&pid=S1518-44712006000200005

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3545845/

sursa foto 1: https://www.verywellhealth.com/side-effects-of-ineffective-communication-2317356 -Dean Mitchell/Getty Images

sursa foto 2: Palliative Care Unit – Barin – en.barin.ca