Istoria timpurie: Transplanturile efectuate de zei și vindecători, care implicau adesea cadavre sau animale, apar în miturile antice grecești, romane și chinezești.
În 800 î.e.n. apar mențiuni despre grefele de piele făcute de medicii indieni ca intervenție reparatorie în răni și arsuri.
În secolul al III-lea, medicii sfinți Cosmos și Damien realizează transplantul „de succes” al unui picior întreg, procedură înfățișată în mai multe tablouri celebre.
Încă din anul 600 î.Hr., s-a conceput utilizarea grefelor de piele pentru reconstrucția nazală, iar până în secolul al XVI-lea, Gaspare Tagliacozzi și alți pionieri ai chirurgiei plastice au avut succes cu astfel de proceduri. Chirurgul italian Gasparo Tagliacozzi, cunoscut, de altfel, drept tatăl chirurgiei plastice, este cel care a reconstruit nasurile și urechile folosind pielea de pe brațele pacienților. El a descoperit și că pielea de la un donator diferit ducea deseori la eșecul procedurii, observând răspunsul imun pe care urmașii săi l-ar fi recunoscut drept cauză de respingere a transplantului.
Până în secolul XX nu s-a menționat vreodată faptul că grefele ar putea eșua. Chiar și marele experimentalist John Hunter, din secolul al XVIII-lea, care a transplantat, de exemplu, dinți umani, părea să nu fie conștient de acest efect. Numai în ultima jumătate a secolului XX s-a ajuns la un consens că rezultatul homogrefelor diferă de cel al autogrefelor.
În 1871, chirurgul britanic George Pollock a descris un set de grefe autogene de succes, în timp ce, de pe rana aceluiași pacient, homogrefele, atât de la el însuși, cât și de un alt donator „au dispărut, în curând” (Pollock 1871). Raportul acestuia a fost ignorat, în timp ce, zeci de ani, au continuat comunicările despre homogrefe de succes. Un astfel de caz de succes este cel al lui Winston Churchill care, în timpul războiului burilor, a donat piele pentru a ajuta la vindecarea rănii deschise a unui coleg ofițer. Ani mai târziu, Churchill a continuat să afirme că această grefă a avut succes.
În perioada de început a secolului XIX, medicii europeni au încercat să salveze pacienții care mureau de insuficiență renală, transplantând rinichii de la diferite animale, inclusiv maimuțe, porci și capre. Niciunul dintre beneficiari nu a trăit mai mult de câteva zile.
În 1905, oftalmologul austriac Eduard Zirm a efectuat primul transplant de cornee din lume, restabilind vederea unui bărbat care orbise în urma unui accident.
În anul 1912, medicul francez Alexis Carrell a primit Premiul Nobel pentru activitatea sa în domeniu. El a a dezvoltat metode pentru conectarea vaselor de sânge și a efectuat transplanturi renale de succes la câini. Ulterior, acesta a lucrat cu aviatorul Charles Lindbergh pentru a inventa un dispozitiv pentru menținerea în viață a organelor în afara corpului, un precursor al inimii artificiale.
Alexis Carrel, a cărui activitate de pionierat în suturarea vaselor de sânge și transplantul de organe a fost recunoscută prin Premiul Nobel din 1912. (Fotografie, 1907, din colecția American Surgical Association.)
În 1904, Carrel a părăsit Franța și s-a mutat la Chicago, unde s-a asociat cu fiziologul Charles Guthrie. Împreună, au realizat cu success transplant de rinichi, tiroidă, ovar, inimă, plămân și intestin subțire și au publicat rezultatele obținute. Succesul lui Carrel cu grefele de organe nu a fost dependent de o nouă metodă de suturare, ci de utilizarea de ace fine și de material de sutură, precum și de abilitatea sa tehnică excepțională și de obsesia sa pentru asepsie strictă.
În anul 1936, medicul ucrainian Yu Yu Voronoy a transplantat primul rinichi uman, folosind un organ de la un donator decedat. Rinichii au fost prelevați abia la 6 ore de la moartea donatorului, iar între acesta și primitor era o majoră incompatibilitate de grupă sangvină. Nu a fost, deci, nimic anormal în faptul că primitorul a murit la scurt timp după aceea, ca efect al respingerii. Alte patru homogrefe umane pe care Voronoy le-a efectuat între 1933 și 1949 au eșuat rapid. Publicată în limba rusă, această experiență a rămas necunoscută în Occident până în anii ’50.
În ultima parte a anilor 1940 și începutul anilor 1950, o echipă de medici de la Spitalul Peter Bent Brigham din Boston a efectuat o serie de grefe de rinichi uman, dintre care unele au funcționat câteva zile sau luni. În 1954, chirurgii au transplantat un rinichi de la Ronald Herrick, în vârstă de 23 de ani, la fratele său geamăn, Richard. Întrucât donatorul și destinatarul erau identici genetic, procedura a reușit.
În anul 1960, imunologul britanic Peter Medawar, cel care a studiat rolul imunosupresiei în eșecurile transplantului, a primit premiul Nobel pentru descoperirea toleranței imune dobândite. În scurt timp, medicamentele anti-respingere au permis pacienților să primească organe de la donatori care nu erau identici.
Așa a debutat perioda primelor transplanturi de plămâni, pancreas și ficat de succes. În 1967, lumea medicală consemna un prim success de acest fel. Era momentul în care chirurgul sud-african Christiaan Barnard a înlocuit inima bolnavă a stomatologului Louis Washkansky cu cea a victimei unui accident. Deși medicamentele imunosupresoare au împiedicat respingerea, 18 zile mai târziu, Washkansky a murit de pneumonie.
Începând cu anii 1980, transplantul a devenit mai puțin riscant și mult mai frecvent. Acum apare si legislația care monitorizează aspectele etice. De exemplu, legea care reglementează transplantul de organe din SUA a stabilit un registru centralizat pentru identificarea potrivirii și plasarea organelor, în timp ce a scos în afara legii vânzarea de organe umane. Peste 100.000 de persoane se află în prezent pe lista națională de așteptare din SUA.
În 2005, spitalul Johns Hopkins de la Baltimore a experimentat metoda „lanțului domino” de potrivire între donatori și beneficiarii de transplant. Donatorii care sunt incompatibili din punct de vedere genetic cu beneficiarii aleși sunt asociați cu alții străini; în schimb, respectivii beneficiari incompatibili primesc organe de la alți donatori din grup.
În anul 2010, medicii spanioli au realizat primul transplant facial complet din lume la un bărbat rănit într-un accident de tir. La acel moment avuseseră loc în lume o serie de transplanturi faciale parțiale.
Evoluția transplantului de organe în ultima jumătate de secol este una dintre marile reușite ale medicinei. În sprijinul acestei afirmații sunt cele cinci premii Nobel acordate pentru transplant. Desemnarea acestor premii nu a fost lipsită de controverse, domeniul fiind recunoscut pentru marile rivalități care s-au înregistrat de-a lungul timpului.
Dezvoltarea rapidă a domeniului începând cu anii 1970’, combinată cu factori precum creșterea numărului populației vârstnice, a determinat explozia cererii de țesuturi și organe donate.
Astăzi se estimează, de exemplu, că aproximativ 600.000 de americani beneficiază de un tip de transplant în fiecare an. Deși acest lucru este impresionant, pacienții încă mor zilnic în așteptarea unui organ vital și mulți rămân debilitați și suferă din cauza imposibilității de a beneficia de acesta.
Mirela Mustață, Redactor executiv E-asistent
Surse de documentare:
Historical Overview of Transplantation, Clyde F. Barket și James F. Markmann; https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3684003/(inclusiv sursa foto 2)
https://www.history.com/news/organ-transplants-a-brief-history
sursa foto 1: https://romanialibera.ro/
