Luna octombrie este cea în care celebrămZiua Mondială a Sănătății Mintale. Ce moment mai bun decât acesta să înțelegem care este parcursul istoric al acestui domeniu și cum s-a conturat și dezvoltat acesta, pe parcursul diferitelor etape istorice.
În primul rând, ar fi de precizat că de-a lungul istoriei au existat trei teorii generale ale etiologiei tulburărilor de sănătate mintală: teoriile supranaturale, somatogene și psihogene.
Teoriile supranaturale atribuie tulburările de sănătate mintală spiritelor demonice, blestemelor zeilor, păcatelor comise sau eclipselor.
Spre deosebire de acestea, teoriile somatogene identifică drept origine a acestor tulburări disfuncționalitățile fizice cauzate de boli, moștenirea genetică, traumatismele cerebrale sau dezechilibrele bio-chimice din creier.
Pe de altă parte, teoriile psihogene se concentrează pe experiențele traumatice sau stresante, asocierile sau procesele cognitive mal-adaptative învățate sau percepțiile distorsionate.
Teoriile supranaturale sunt primele apărute, în antichitatea timpurie, iar trepanația este cunoscută încă de atunci. Astfel, examinarea unor cranii pre-istorice și a picturilor murale din peșteri, datând încă din anii 6500 î.e.n., a identificat procedeul acesta de găurire a craniului pentru a trata epilepsia, de exemplu, sau pentru a elibera spiritele demonice închise în craniu, după cum credeau anticii.
Papirusuri găsite în Mesopotamia și Egipt din anii 1900 î.e.n. descriu femei care sufereau de tulburări de sănătate mintală puse pe seama unui uter “rătăcitor” (condiție numită apoi “isterie” de către grecii antici): uterul se putea desprinde de la locul obișnuit și, rătăcind, se putea apoi atașa de părți ale corpului precum ficatul sau cavitatea toracică, împiedicând buna funcționare a acestora și producând diverse simptome, unele dureroase. Ca urmare, egiptenii și, mai apoi, grecii antici administrau în asemenea cazuri un tratament somatogen cu substanțe puternic mirositoare care să ghideze uterul înapoi la locul lui.
Pictură pe un vas din Grecia antică, arătând un medic (iatros) luând sânge unui pacient
Pe parcursul antichității clasice s-a înregistrat o revenire a teoriilor supranaturale ale posedării demonice sau supărării zeilor pentru a explica comportamentele anormale care nu puteau fi controlate de persoanele în cauză. Pentru a sprijini procesul de vindecare, se organizau ceremonii religioase și incantații către zei. Evreii considerau nebunia drept o pedeapsă de la Dumnezeu, așa că tratamentul consta din mărturisirea păcatelor și căința.
Totuși, se credea că și medicii pot aduce alinare și chiar vindeca nebunia. Medicii greci au respins explicațiile supranaturale ale tulburărilor mintale. În jurul anului 400 î.e.n., Hipocrat (460-370 î.e.n.) a încercat să separe discuția medicală de superstiție și religie, avansând convingerea că deficitul sau, mai ales, excesul unuia dintre cele 4 fluide esențiale ale corpului (numite și umori) – sângele, bila galbenă, bila neagră și flegma – era responsabil pentru bolile fizice și mintale. De exemplu, se credea că cineva prea temperamental suferea din cauza excesului de sânge, deci “tragerea” de sânge era tratamentul recomandat.
Hipocrat clasifică tulburările mintale într-una dintre cele 4 categorii – epilepsia, mania, melancolia și febra creierului – și, precum alți fizicieni și filozofi proeminenți ai vremii, nu credea că boala mintală era ceva de care să-ți fie rușine sau că cei bolnavi trebuiau trași la răspundere pentru comportamentul lor. Persoanele cu asemenea tulburări erau îngrijite acasă de membri ai familiei, iar statul nu împărtășea această răspundere pentru îngrijirea lor. Teoria umorilor, o teorie somatogenă, a rămas în circulație până în secolul al 19-lea.
Medicul grec Galen (130–201 î.e.n.) era de acord cu noțiunea ca un dezechilibru al fluidelor corpului putea cauza tulburări mintale. El a avansat și primele explicații psihogene pentru aceste tulburări, acceptând stresul psihologic ca o potențială cauză. Totuși, teoriile psihogene ale lui Galen au fost ignorate timp de secole, timp în care medicii au atribuit bolile mintale unor cauze fizice.
Între secolele al 11-lea și al 15-lea, teoriile supranaturale ale tulburărilor mintale au dominat din nou Europa, alimentate și de dezastrele aduse de ciumă și foamete, pe care oamenii de rând le interpretau ca fiind trimise de diavol. Superstiția, astrologia și alchimia au ajuns în prim plan, iar tratamentele includeau ritualuri de rugăciuni, atingerea moaștelor și confesiunile.
Începând cu secolul al 13-lea, bolnavii cu tulburări mintale, mai ales femeile, au început să fie persecutate drept vrăjitoare care erau posedate. Johann Weyer și Reginald Scot au încercat să îi convingă pe oameni, în a doua jumătate a secolului al 16-lea, că femeile acuzate de vrăjitorie erau, de fapt, femei cu tulburări mintale și ca acestea nu erau cauzate de posesiune demonică, ci de un metabolism deficitar și de alte boli, dar Inchiziția catolică le-a interzis scrierile. Vânătorile de vrăjitoare au scăzut ca amploare în secolele al 17-lea și al 18-lea, după ce mai mult de 100 000 de ”vrăjitoare” au fost arse pe rug.
Tratamentele moderne ale tulburărilor mintale sunt asociate, în principal, cu înființarea de spitale și aziluri începând cu secolul al 16-lea. Misiunea acestor instituții era să îi găzduiască și izoleze pe cei cu tulburări mintale, cei săraci, cei fără domiciliu, șomeri sau criminali. Războaiele și recesiunea economică au produs un număr semnificativ de paria ai societății și aceștia erau separați de societate și trimiși la aceste instituții.
Două dintre cele mai cunoscute instituții, St. Mary of Bethlehem din Londra și Hôpital Général of Paris, au început să îi găzduiască pe bolnavii cu tulburări mintale la mijlocul secolului al 16-lea. Pe măsură ce legi noi au pus accentul pe protejarea publicului față de cei bolnavi, guvernele au devenit responsabile pentru găzduirea și hrănirea indezirabililor în schimbul libertății personale. Cei mai mulți dintre cei internați acolo erau instituționalizați împotriva voinței proprii. Boala mintală era văzută prin prisma teoriilor somatogene, așa încât tratamentele erau similare cu cele pentru bolile fizice: purjări, sângerări și vomitat.
La începutul secolului al 18-lea, au apărut primele proteste la adresa condițiilor în care trăiau pacienții cu tulburări de sănătate mintală, ceea ce a marcat apariția unei abordări mai umaniste a acestor boli. În 1785, medicul italian Vincenzo Chiarughi (1759–1820) a scos pacienților de la spitalul St. Boniface din Florența, Italia, lanțurile cu care erau prinși și a promovat igiena personală, precum și introducerea de activități recreaționale și training-uri ocupaționale.
În timp ce în America apăruseră, de asemenea, azilurile pentru pacienții cu boli mintale, începând cu mijlocul secolului al 18-lea, teoriile somatogene, promovate în primul rând de către Benjamin Rush (1745–1813), părintele psihiatriei americane, făceau că pacienților să li aplice tratamente precum – tragerea de sânge sau scaunele tranchilizante. Puțin după acea perioadă, începând cu anii 1810, au apărut însă în SUA aziluri private unde tratamentele erau bazate pe teoriile psihogene ale bolilor mintale, incluzând și munca fizică.
Între anii 1840 și 1880, profesoara pensionară Dorothea Dix a ajutat la înființarea a peste 30 de instituții de îngrijiri pentru bolile mintale în SUA și Canada. Până la sfârșitul secolului al 19-lea, mișcarea numită “igienă mintală” a ajuns să aibă o mai mare importanță decât tratamentele morale. Această nouă mișcare, bazată pe teoriile somatogene, pornea de teoriile lui Pasteur legate de bacterii și microbi, proaspăt apărute la vremea aceea (anii 1860 și 1870) și, mai ales, de la descoperirile de la începutul secolului al 20-lea ale vaccinurilor pentru holeră, sifilis și tifos.
Această “luptă” dintre teoriile somatogene și psihogene a dominat scena psihiatriei europene pe tot parcursul secolului al 19-lea.
Mult timp, abordarea biologică a fost cea influentă. Neurologii vremii, care nu știau nimic despre chimia creierului, se concentrau puternic pe ceea ce se putea observa la autopsie, însă existau multe boli mintale care nu lăsau nicio urmă în țesutul solid al creierului
Între timp, doi neurologi, Pierre Janet și Sigmund Freud, încep să exploreze o afecțiune care afectează atât mintea, cât și corpul și care nu lăsă nicio urmă detectabilă în țesutul cerebral: isteria. Simptomele includ schimbări emoționale bruște, tremurături, catatonie și convulsii. Ambii bărbați studiaseră sub conducerea lui Jean-Martin Charcot, care credea că isteria ar putea apărea atât din evenimente traumatice, cât și din cauze fiziologice. Janet a susținut că pacienții accesau o serie de amintiri ale unor evenimente traumatice pe care le manifestă printr-o serie de simptome fizice. El a susținut hipnoza ca mijloc de a accesa amintirile traumatice și de a descoperi cauzele bolii unui pacient. Freud credea că amintirile traumatice erau reprimate și transmise inconștientului. El a dezvoltat o metodă de interviu pentru a le face accesibile conștientului, a interpretat visele și a susținut că aproape toate nevrozele au apărut din „impresiile sexuale” reprimate.
El a justificat abordarea indicând ineficiența altor metode și afirmând că există „o legătură intimă între povestea suferințelor pacientului și simptomele bolii sale”. Urmându-l, mulți neurologi au renunțat la anatomie și au adoptat psihoterapia.
În curând, însă, au fost expuse și limitele acestei abordări.
În timpul primului război mondial, bărbații care s-au întors din tranșee aparent nevătămați au prezentat simptome fizice asociate isteriei. În mod clar, nu toți manifestau nevroze cauzate de fanteziile sexuale reprimate. Medicul englez Charles Myers a fost cel care a propus o cauză fiziologică: deteriorarea sistemului nervos din cauza undelor de șoc ale exploziilor de artilerie. Totuși, nici această explicație nu a fost pe deplin satisfăcătoare. Suferinzii includeau și soldați care nu fuseseră în tranșee sau expuși bombardamentelor.
Adolf Meyer, un medic născut în Elveția care, în 1910, a devenit primul director al clinicii de psihiatrie de la spitalul Johns Hopkins, a susținut o abordare pe care a numit-o în mod diferit „psihobiologie” și psihiatrie „de bun simț” – colectarea de date fără o dogmă călăuzitoare.
Într-un final, psihanaliza a devenit tratamentul psihogenic dominant pentru bolile mintale, în prima jumătate a secolului al 20-lea și a constituit trambulina de lansare a celor mai mult de 400 de școli diferite de psihoterapie pe care le regăsim astăzi.
Majoritatea acestor școli se grupează în jurul unor abordări psihoterapeutice mai largi din domeniul științelor comportamentale, cognitiv-comportamentale, psiho-dinamice sau centrate pe pacient, aplicate în formate individuale, maritale, familiale sau de grup.
De asemenea, este important de menționat că eficacitatea în tratarea bolilor mintale se datorează, în mare măsură, unor factori comuni tuturor acestor abordări: alianța terapeutică (alianța terapeut – pacient), angajamentul terapeutului pentru succesul terapiei, competența terapeutului și efectul placebo.
În același timp, abordarea somatogenă s-a manifestat în stabilirea primelor medicații psihotropice la mijlocul secolului al 20-lea. În același timp, cămășile de forță, terapia cu șocuri electrice și lobotomiile au continuat să fie folosite în instituțiile de profil din SUA până în anii 1970, dar, imediat după, au cedat locul tratamentelor medicamentoase, din ce în ce mai numeroase, o manifestare a unei abordări conform căreia bolile mintale sunt rezultatul unor dezechilibre chimice în creier.
Ambele teorii etiologice – somatogenă și psihogenă – coexistă astăzi în cadrul modelului bio-psiho-social de explicare a comportamentului uman. Persoanele se pot naște cu o anumită predispoziție genetică pentru o anumită tulburare mintală, dar trebuie să apară anumiți factori de stres psihologic pentru ca această tulburare să apară.
Factorii socio-culturali precum dificultățile economice, probleme sociale, condițiile precare de trai sau relațiile interpersonale dificile sunt și ei considerați drept factori care contribuie la apariția tulburărilor de sănătate mintală.
Mirela Mustață, Redactor executiv e-Asistent.ro
Traducere si adaptare după:
https://nobaproject.com/modules/history-of-mental-illness
https://www.newyorker.com/magazine/2019/05/27/the-troubled-history-of-psychiatry
