Istoria oftalmologiei

Timp aproximativ de lectură: 8 minute

Afecțiunile oculare reprezintă o problemă de sănătate publică ce afectează un număr semnificativ de persoane din întreaga lume.

Conform Organizației Mondiale a Sănătății, aproximativ 2,2 miliarde de persoane suferă de deficiențe de vedere sau de orbire, cel puțin 1 miliard dintre aceste cazuri putând fi prevenite sau tratate. În plus, se preconizează că prevalența globală a deficiențelor de vedere va crește în următorii ani, din cauza îmbătrânirii populației și a factorilor legați de stilul de viață.

Studiul și tratamentul afecțiunilor oculare datează din cele mai vechi timpuri.

Prima atestare scrisă a tratamentului ochiului uman este înscrisă pe sulurile de papirus din Egiptul antic. Deși egiptenii aveau concepte rudimentare despre afecțiunile oculare, ei nu aveau încă o înțelegere cuprinzătoare a structurii ochiului și a modului în care diversele părți funcționau împreună. Un astfel de pergament, despre care cercetătorii cred că datează din jurul anului 1500 î.e.n., sugerează existența unei varietăți de unguente din produse de origine animală și minerale ca tratamente pentru trahomă, o infecție bacteriană a ochiului, precum și pentru cataractă. Iar progresele egiptene în domeniul îngrijirii ochilor aveau să ajute și alte civilizații vecine, cum ar fi grecii antici.

Mai târziu, în India antică, în anul 800 î.e.n., un chirurg indian pe nume Sushruta a descris 76 de boli oculare, precum și mai multe tehnici și instrumente oftalmologice. El a fost interesat în special de chirurgia cataractei și a fost numit primul chirurg al cataractei. Acesta a documentat un tratament pentru cataractă, sau opacifierea cristalinului natural al ochiului. Procedura, cunoscută sub numele de „couching”, datează din secolul 8 î.e.n. și, deși este primitivă în raport cu standardele actuale, la acea vreme reprezenta o evoluție semnificativă în tratarea pierderii vederii din această cauză.

În antichitate, sclera și corneea erau considerate ca făcând parte din stratul exterior al ochiului, iar pupila și lichidul ocular ocupau partea centrală. Se credea că acest lichid curge spre creier printr-un tub. Aristotel a făcut disecții pe ochii animalelor și a descoperit astfel trei straturi în interiorul ochiului. Rufus din Efes a avansat conceptul unui al patrulea strat, stratul epitelial care acoperă ochiul. De asemenea, el a observat că ochiul are două camere, una care se întinde de la cornee la cristalin și una care ocupă spațiul dintre cristalin și retină. Studiile lui Galen au avut, de asemenea, un impact asupra înțelegerii noastre despre ochi, deoarece acesta a descris anatomia corneei, a cristalinului și a nervului optic. Vesalius a avansat și mai mult în cunoașterea structurii ochiului, prin descoperirea straturilor de scleră, retină, coroidă și cornee, care se întâlnesc într-un punct.

De-a lungul Evului Mediu, lentilele de mână și microscoapele au fost utilizate pentru a studia structura și funcția ochiului, avansând semnificativ cunoașterea științifică asupra anatomiei acestui organ. Cu toate acestea, a rămas neclar de ce pupila își schimbă dimensiunea și care era natura retinei. Secolul al XIV-lea a marcat începutul epocii Renașterii, o perioadă ferventă în știință, cultură și politică pentru Europa. În această perioadă, medicii specializați în oftalmologie au început să fie cunoscuți drept „oculiști” și s-au înregistrat multe progrese și în domeniul oftalmologiei. De exemplu, oftalmologii din acea epocă erau capabili să detecteze și să trateze ceea ce astăzi cunoaștem drept glaucom. Documente istorice ne arată o perioadă în știința medicală definită de soluții practice în fața limitărilor tehnologice. Deși intervenția chirurgicală de atunci era mai primitivă și mai dureroasă decât opțiunile pe care pacienții oculari le au în prezent, la acea vreme a reprezentat o schimbare fundamentală și a oferit o viață mai bună pentru cei cu afecțiuni oculare.

Un alt moment important al evoluției oftalmologiei a fost apariția primului spital dedicat practicii oftalmologice, care a fost deschis în 1805 la Londra. Acesta există și astăzi și este cunoscut sub numele de Moorfields Eye Hospital. Sir Stewart Duke Elder a fondat acolo Institutul de Oftalmologie.

Hermann von Helmholtz a inventat oftalmoscopul în 1851. Introducerea oftalmoscopului în secolul al XIX-lea a adus o perioadă de consolidare și aprofundare a cunoștințelor despre ochi și tratamentul diferitelor boli oculare. Acest lucru a crescut nivelul de precizie posibil în diagnosticarea și tratamentul afecțiunilor oftalmologice.

Alte progrese revoluționare în oftalmologie au apărut odată cu inventarea lămpii cu fantă, creată în 1911 de către opticianul german Carl Zeiss (1816-1888) și oftalmologul suedez Allvar Gullstrand (1862-1930) folosind becul electric Nernst. Această descoperire revoluționară a avut o mare importanță pentru oftalmologii practicieni, deoarece a permis mărirea și iluminarea interiorului ochiului și a făcut posibile un diagnostic și un tratament mai precis al diferitelor afecțiuni oculare.

Operația de cataractă, un progres important în istoria oftalmologiei

Organizația Mondială a Sănătății consideră cataracta una dintre cauzele principale ale orbirii la nivel global. Iar aceasta este cu atât mai important cu cât cataracta netratată poate limita vederea până la punctul orbirii.

Revenind la istoria oftalmologiei, Georg Joseph Beer a introdus operația care-I poartă numele ca tratament pentru cataractă, o condiție medicală deosebit de răspândită, mai ales pe măsură ce îmbătrânim.

Cataracta este o opacizare a cristalinului din ochi. În mod normal, cristalinul (lentila ochiului) este clară. Atunci când apare o opacitate, aceasta împiedică razele de lumină să treacă prin cristalin și să se concentreze pe retină. Retina este un strat subțire de țesut nervos care căptușește interiorul părții din spate al ochiului și este sensibilă la lumină. Cataracta apare atunci când proteinele din cristalinul ochiului încep să se descompună și să se aglomereze. Acest lucru face ca lentila ochiului să devină tulbure și să afecteze vederea.

În stadiile sale incipiente, cataracta poate să nu cauzeze nicio problemă. Nebulozitatea poate afecta doar o mică parte a cristalinului. Dar, pe măsură ce cataracta se mărește în timp, ea poate afecta o mai mare parte a cristalinului. Acest lucru poate îngreuna vederea clară. Dacă mai puțină lumină ajunge la retină, vederea devine mai dificilă, putând deveni ternă și încețoșată.

Cataracta nu se transmite de la un ochi la altul. Dar multe persoane au cataractă la ambii ochi.

Există mai multe tipuri de cataractă:

Cataracta legată de vârstă. Acesta este cel mai frecvent tip de cataractă și este legată de îmbătrânire.
Cataracta congenitală. Unii copii se nasc cu cataractă, iar alții o dezvoltă în copilărie, adesea la ambii ochi. Unele cataracte congenitale nu afectează vederea. Altele însă, da, și trebuie îndepărtate.
Cataracta secundară. Aceasta apare adesea din cauza unei boli în organism (cum ar fi diabetul). Cataractele secundare au fost, de asemenea, legate de utilizarea medicamentelor cu steroizi.
Cataracta traumatică. O rană la unul sau ambii ochi poate cauza o cataractă traumatică. Acest lucru se poate întâmpla fie imediat după accident, fie ani mai târziu.

Datorită eforturilor pionierilor domeniului, în special ale lui Sir Harold Ridley (1906-2001) și Charles Kelman (1930-2004), secolul al XX-lea a devenit, de asemenea, începutul unei perioade de aur pentru chirurgia cataractei.

De-a lungul secolului al XX-lea, investigațiile în domeniul oftalmologiei au fost extinse în continuare. Au fost introduse mai multe sub-specializări pentru a se concentra pe anumite zone sau boli ale ochiului. Printre acestea, în plus de cataractă, se numără: glaucomul, oftalmologia pediatrică și sub-specializările oncologice.

Dezvoltarea instrumentelor oftalmologice

Cel mai mare pas înainte în oftalmologie a fost dezvoltarea oftalmoscopului, care permite medicilor să privească îndeaproape în interiorul ochiului pentru a observa și diagnostica. Medicul german Hermann von Helmholtz este cel care a inventat dispozitivul în 1851, bazându-se pe încercările anterioare de a inspecta mai bine ochiul, inclusiv pe cel dezvoltat de renumitul om de știință englez Charles Babbage. Datorită oftalmoscopului, medicii pot examina retina și alte părți ale ochiului la o dimensiune de până la 15 ori mai mare.

Înțeles vag încă din Grecia antică și diagnosticat pe scară largă încă din anii 1600, glaucomul este pierderea progresivă a vederii din cauza presiunii asupra nervului optic. Însă abia în secolul 20oftalmologii și-au dat seama că presiunea crescută a lichidului intraocular este cel mai adesea cauza principală a glaucomului. Tonometrul, un dispozitiv care măsoară această presiune, a reprezentat o descoperire în oftalmologie, permițând oftalmologilor să identifice presiunea intraoculară ridicată și să acționeze rapid pentru a o reduce. În prezent, tonometrele sunt disponibile într-o varietate de modele.

Vă întrebați care dintre dispozitive măsoară eroarea de refracție, permițându-i medicului să testeze și să găsească lentilele perfect prescrise pentru pacient? Acesta ar fi foropterul. Oricine a făcut un examen oftalmologic a experimentat acest instrument. Medicul îl va aduce în fața pacientului și va schimba intensitatea lentilelor, întrebându-l, în același timp, ce lentile îi permit să vadă mai bine. Persoana va răspunde apoi și-i va indica medicului care lentilă a fost mai clară.

Există două tipuri standard de diagrame oculare pe care le folosesc toți oftalmologii. Acestea sunt modelele Sloan și Snellen, iar modelul de diagramă oculară Snellen este cea mai populară versiune utilizată în cabinete. Pacientul va sta la distanță și va citi pe linie până când literele nu mai sunt clare. Aceasta îl ajută pe medicul oftalmolog să determine ce lentile cu prescripție medicală îi vor fi benefice persoanei respective. Când pacienții nu pot răspunde concludent la întrebările medicului în timpul examinării cu foropterul, oftalmologul va utiliza atunci un retinoscop pentru a măsura eroarea de refracție. O rază de lumină va fi proiectată pe retină pentru a inspecta mișcarea acesteia. Această mișcare ajută oftalmologul să determine prescripția corectă pentru pacient.

În numărul viitor vom vorbi despre istoria unui alt instrument deosebit de important în evoluția oftalmologiei: ochelarii.

Mirela Mustață, Redactor executiv E-asistent

Surse de documentare

Timp aproximativ de lectură: 8 minute

Studiul și tratamentul afecțiunilor oculare datează din cele mai vechi timpuri.

Operația de cataractă, un progres important în istoria oftalmologiei

Dezvoltarea instrumentelor oftalmologice

Arhive

Recomandări

Link-uri utile