Ați lucrat în mai multe echipe profesionale, dat fiind parcursul dumneavoastră profesional. Ce experiențe ați avut? Cum v-au marcat? Care a fost locul în care ați simtit că ați crescut, că v-ați dezvoltat profesional cel mai mult?

Sunt o persoană care mă integrez repede într-un colectiv. Nu am probleme. Nu am avut conflicte majore cu colegii. Nu sunt genul conflictual. Sunt tot timpul cu zâmbetul pe buze și lucrurile merg bine. Sigur că nu întotdeauna mi-a plăcut totul și nu întotdeauna totul a fost roz, însă am încercat ca, în jurul meu, să creez o atmosferă în care pot să lucrez. Nu pot să lucrez într-o atmosferă încordată, stresantă.

N-aș putea spune că a fost un moment anume care m-a marcat. Din fiecare etapă a vieții mele am câștigat experiență iar aceasta m-a ajutat să mă definesc ca om. Prin fiecare loc de muncă prin care am trecut am construit, lăsând câte o fârâmă din sufletul meu, iar aceste realizări mi-au dat posibilitatea să cresc uman și profesional.

Norocul a fost să întâlnesc oameni deosebiți, de la care am avut ce învăța și alături de care am făcut lucruri minunate.

În fiecare colectiv, am reușit să aglutinez oamenii și să formăm echipe performante. Cred că, la locul de muncă, ești ca în familie – fiecare trebuie să-și aducă contribuția la crearea armoniei. Să lucrezi într-un permanet conflict nu este bine – nici pentru tine ca om, nici ca asistent medical și mai ales pentru pacient, căci întreaga noastră activitate profesională este legată de pacient, persoana cea mai importantă pentru noi.

Acesta trebuie să primească doar îngrijiri medicale la cel mai înalt nivel, să vadă pe fruntea ta relaxare, să citească în ochii tăi căldură și încredere. Să fii mereu cu zâmbetul pe buze și pregătit să-i alini durerea.

Ce vă mai doriți în plan profesional? Unde ați vrea să ajungeți?

Eu, pe undeva, spun că sunt la apusul carierei. Fiind militar, peste 2-3 ani ar trebui să ies la pensie. Sunt director de îngrijiri și asistent medical licențiat. Am ajuns tot ce-mi puteam dori – sunt absolventă a două facultăți și a unui master, am experiență atât în România, cât mai ales, în teatrele de operații, datorită participării la misiunea de menținere a păcii din Afghanistan. Ce să-mi mai doresc? Să fiu sănătoasă, să pot să fac cât mai mult.

Îmi doresc ca împreună cu Doamna General de brigadă medic conf. univ dr. Florentina Ioniță-Radu, managerul general al Spitalului Universitar de Urgență Militar Central “Dr Carol Davila”, și întreaga echipă managerială să menținem instituția în topul celor mai bune spitale, creditate cu maximum de încredere de către opinia publică. Să facem ca atât personalul încadrat cât și pacienții să fie multumiți.

Cum a fost experiența din Afghanistan? Ce v-a surprins cel mai tare, că poate ”șocat„ e un cuvânt prea tare?

Experiența din Afghanistan a fost interesantă. Am trăit o serie de sentimente contradictorii – a fost frumos, dar și urât; am adus alinare și lucrul acesta m-a bucurat, dar am trăit și trauma că oricând puteam să nu mai fiu. Una peste alta, a fost o experiență și nu știu dacă aș vrea s-o mai repet.

Nu, “șocat” nu este un cuvânt prea tare. Poți spune că descrierea Afganistanului se pliază pe definiția șocului. Acolo, inevitabil, te marchează gri-ul înconjurător, contrastând cu nuanța cerului la apus și culorile florilor care încearcă să reziste pentru a face viața celor de acolo mai frumoasă, dar te întrebi dacă oamenii care trăiesc acest coșmar mai pot vedea răsăritul, apusul sau florile din jur… Te șochează suferința oamenilor și a copiilor care nu au nicio vină că s-au născut într-o lume atât de crudă, o lume a războiului care nu este al lor. Cu greu îți poți imagina acele locuri. Așa cum am spus, a fost o experiență….

Vorbind despre experiențe, haideți să vorbim un pic despre momentul Colectiv de anul trecut. A fost dificil pentru toți. Cum l-ați resimțit la nivelul personalului?

Am ajuns la spital în noaptea aceea pe la ora 24:00. Toată lumea era agitate, dar pregătită să primească victimele. Noi, prin natura instituției, suntem pregătiți să facem față unor evenimente deosebite, numai că ceea ce s-a întâmplat atunci a fost, puțin spus, traumatizant. Acum, când mai discut cu Doamna General despre momentul acela, nu putem să spunem ce ne-a impresionat cel mai mult.  Răniții care soseau fumegând, mirosul de fum și piele arsă sau aparținătorii care strigau și plângeau căutându-și înnebuniți prietenii și membrii familiei.

Aceste imagini dezolante ne-au marcat pe fiecare dintre noi. A fost foarte greu. Dar am reușit să ne mobilzăm și să depășim cu succes momentul. Am dovedit că suntem o unitate de elită și că reușim să facem față tuturor solicitărilor.

La noi a mers totul foarte bine datorită oamenilor care au știut să managerieze foarte bine aceste cazuri medicale complexe și cu o evoluție imprevizibilă a stării de sănătate, de la o oră la alta. Pentru fiecare pacient am avut o echipă medicală dedicată, pentru fiecare tură în parte, alcătuită din medic anestezist, asistentă și infirmieră. Aceleași persone au îngrijit pacientul de la sosirea în spital și până la externarea sa. Aceast lucru a însemnat foarte mult pentru psihicul pacientului și al familiei acestuia.

A fost o perioadă foarte grea. În primele 3 săptămâni veneam dimineața la 6 și plecam seara la ora 21, 22. Am vrut ca totul să fie bine, să nu lipsească nimic colegilor mei sau pacienților. Am fost tot timpul printre pacienți și aparținători. Sigur am avut și suport psihologic pentru ei și am putut gestiona bine situația. În timp pacienții au devenit familia noastră. Unul dintre băieți spunea –dumneavoastră sunteți ca familia noastră. Mă și întreb de ce ne mai ducem acasă.

După câteva zile, 5 dintre pacienți, aflați în stare critică sau extrem de gravă, au fost transferați, la indicația Comisiei de medici din străinătate, la spitale de specialitate din Austria, Olanda și Anglia, pentru continuarea tratamentului. Legătura creată între colectivul nostru și pacienții transferați a fost atât de puternică încât aparținătorii lor au simțit nevoia să ne informeze tot timpul despre evoluția stării lor sănătate. Și acum, deși s-au externat și sunt la recuperare, acești copii frumoși mă sună săptămânal să mă anunțe ce progrese au mai făcut. Am reușit să legăm prietenii, ceea ce mă face să fiu mândră de colegii mei și de instituția în care, cu drag, îmi desfășor activitatea.

Ce v-ați dori să facă Ordinul pentru profesie? Ce așteptări aveți?

Cu Filiala București a OAMGMAMR am o relație cât se poate de instituțională, bazată pe încredere, cel puțin în ceea ce mă priveste.

Ce ar trebui să facă în plus pentru profesie?  Foarte multe! Cred că ar trebui să se implice în pregătirea viitorilor asistenți medicali. Este foarte important ca acea curricula care este ”de o mie de ani” să fie schimbată. Trebuie să o adaptăm timpului în care trăim. Totul în jurul noastru merge în pas alergător, iar noi am rămas acolo… Hai să facem, împreună, o schimbare! Să învățăm elevul cum trebuie să învețe, iar profesorului să îi cerem să se adapteze cerințelor actuale, să învețe să transmită informația, într-un alt mod, către elev.

E adevărat că trebuie să avem o parte teoretică, dar important este să o restructurăm și, apoi, să facem practica așa cum trebuie. Dacă reușim să le trezim tinerilor dragostea de profesie, dacă-i facem să-Ie fie “foame” să învețe, lucrurile vor fi altfel. Dar dacă profesorul merge în fața elevului cu nepăsare, îi livrează niște informații superficiale, dacă nu este suficient de informat și e pus de elev în dificultate, nu are cum să-l influențeze în bine. Trebuie făcut ceva, acolo, în școală.

Trebuie făcut ceva și legat de școlile postliceale private. Împreună cu Doamna Comandant, vom iniția o serie de demersuri către Ministerul Învățămâtului pentru a propune ca pregătirea asistenților să se facă doar prin curricula universitară. Nu văd rostul ca pregătirea asistentului medical să se facă prin două forme de învățământ – școală postliceală și facultate, mai ales că nu sunt mari diferențe între cele două curricule de învățământ. În plus, învățământul universitar este mult prea medicalizat. Consider că unui viitor asistent medical trebuie să-i predea un asistent medical. Hai să renunțăm la orgolii și, dacă dorim să fim în Uniunea Europeană, să aplicăm directivele ei să facem învățământul la nivel European, nu?  Să facem în așa fel încât să devină asistent medical doar persoana care poate exercita această profesie în orice situație, care poate fi empatic cu pacientul fără prea mult efort.

Aceasta să fie concluzia interviului nostru – pentru această profesie trebuie să ai ceva special?

Da, așa este. Pentru a fi un bun asistent medical trebuie să te naști cu acel ceva pe care cu greu îl dobândești prin școală sau experiență – dragoste, empatie, devotament și respect pentru viață.