Definit simplu, diabetul se dezvoltă atunci când organismul nu produce suficientă insulină sau nu poate răspunde corespunzător, ducând la niveluri ridicate de zahăr din sânge. Gestionarea nivelului de zahăr din sânge poate fi o provocare, dar cercetările în curs de desfășurare cresc șansa de a trăi o viață fără probleme în ciuda diabetului zaharat.
În trecut, diabetul de tip 1 era întotdeauna fatal, în câteva luni sau chiar săptămâni. Descoperirea insulinei ca tratament a schimbat acest lucru. În acest articol, analizăm istoricul diabetului zaharat, cum a progresat tratamentul său și care sunt evoluțiile actuale.
Descoperirea diabetului
Joseph von Mering (foto) și Oskar Minkowski sunt considerați cei care au descoperit diabetul în 1899 și care au demonstrat că un câine căruia i s-a îndepărtat pancreasul a dezvoltat diabet
Cu peste 3000 de ani în urmă, vechii egipteni au menționat o condiție care pare să fi fost diabet de tip 1. Aceasta prezenta urinare excesivă, sete și pierdere în greutate. Mențiunea a recomandat o dietă de cereale integrale pentru a reduce simptomele.
În India antică, oamenii au descoperit că ar putea folosi furnici pentru a testa diabetul. Dacă furnicile erau atrase de urina pacienților, acest lucru reprezenta un semn că ea conține niveluri ridicate de zahăr. Ei numesc condiția ”madhumeha”, ceea ce înseamnă urină cu miere.
În secolul al III-lea, Apollonius din Memphis a menționat termenul „diabet zaharat”, aceasta fiind cea mai veche referință. În timp, medicii greci au distins de asemenea diabetul zaharat și diabetul insipid.
Diabetul insipid nu are nicio legătură cu diabetul zaharat. În timp ce duce, de asemenea, la sete și urinare, el nu afectează producția sau utilizarea insulinei de către organism.
Medicul roman antic Galen a menționează și el diabetul, dar precizează că a văzut doar doi oameni afectați de acesta, ceea ce sugerează că era relativ rar în acele zile. Până în secolul al cincilea, în India și China s-a bănuit că există o diferență între diabetul de tip 1 și cel de tip 2. Ei au remarcat că diabetul de tip 2 era mai frecvent în cazul persoanelor supraponderale și bogate. Acest lucru se putea justifica prin faptul că acești indivizi mâncau mai mult și erau mai puțin activi.
Și în prezent, dieta și lipsa exercițiilor fizice sunt în continuare factori de risc pentru diabetul de tip 2.
Termenul diabet zaharat provine din cuvântul grecesc „diabet” (a trece prin) și cuvântul latin „melitus” (miere sau dulce).
În Evul Mediu, se credea că diabetul este o boală a rinichilor, dar un medic englez de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a constatat că aceasta a apărut la oamenii care au suferit o leziune a pancreasului.
În 1776, Matthew Dobson a confirmat că urina persoanelor cu diabet poate avea un gust dulce. Potrivit unui articol publicat în revista ”Medical Observations and Inquiries”, el a măsurat glucoza în urină și a constatat că aceasta era mai ridicată la persoanele cu diabet zaharat. Dobson a remarcat, de asemenea, că diabetul ar putea fi fatal la unii oameni, dar cronic la alte persoane, clarificând diferențele dintre tipul 1 și tipul 2 de diabet. Până la începutul secolului al XIX-lea, nu au existat statistici pe tema diabetului. Nu exista un tratament eficace și oamenii mureau, de obicei, în câteva săptămâni sau luni de la prima manifestare a simptomelor.
Primele încercări de tratament
Medicii greci timpurii grecești au recomandat tratarea diabetului cu exerciții fizice, dacă este posibil, în special echitație. Ei credeau că această activitate ar reduce nevoia de urinare excesivă.
Alte opțiuni de tratament au inclus:
• o dietă „non-iritantă” bazată pe lapte și carbohidrați, de exemplu, lapte cu orez și alimente cu conținut de amidon și amidon „pentru a îngroșa sângele și sărurile de aprovizionare”, sau lapte și orz
• narcotice, cum ar fi opiumul
• o dietă cu carne de vită și de oaie
• o dietă pe bază de legume verzi sau fără carbohidrați
• postul
După cum arată și exemplele de mai sus, medicii nu cădeau de acord ce dietă sau medicamente să folosească. Mai mult decât atât, mulți medici recomandau măsuri precum purtarea unor haine groase, administrarea de băi, inclusiv băi reci sau băi turcești, sau masajele. Aceste metode nu s-au dovedit eficace, iar oamenii cu această boală au suferit probleme serioase de sănătate.
Pancreasul, insulina și rezistența la insulin
În 1889, Joseph von Mering și Oskar Minkowski au descoperit că extirparea pancreasului la câine ducea la dezvoltarea diabetului și moartea lui rapidă, ceea ce i-a ajutat pe cercetători să înțeleagă rolul pancreasului în reglarea nivelului de zahăr în sânge.
În 1910, Sir Edward Albert Sharpey-Schafer a emis ipoteza că diabetul era produs de lipsa unei anumite substanțe pe care o producea pancreasul. El a numit-o insulină, de la insulă, deoarece era produsă de insulele lui Langerhans din pancreas.
Sir Frederick Grant Banting, care, alături de Charles Herbert Best, a demonstrat în 1921 reversarea diabetului în cazul unui câine căruia i-a administrat insulină, Poza: Wellcome images
În 1921, Frederick Banting și Charles Best au administrat unor câini cu diabet un extract din celulele insulare pancreatice ale unor câini sănătoși, ceea ce a reversat diabetul și a marcat descoperirea hormonului insulinei.
În ianuarie 1922, Leonard Thompson, de 14 ani, a fost prima ființă umană care a primit o injecție cu insulină pentru tratarea diabetului. El a mai trăit 13 ani cu diabet și a murit de pneumonie.
Înțelegerea rezistenței la insulină
În 1936, Sir Harold Percival Himsworth a publicat o cercetare care diferenția diabetul de tip 1 de cel de tip 2. El a lansat și ipoteza că mulți oameni au rezistență la insulină, mai degrabă decât deficit de insulină, rezistența la insulină fiind un factor care duce la diabetul de tip 2. Când o persoană are rezistență la insulină, celulele lor își pierd sensibilitatea la insulină și nu sunt capabile să absoarbă glucoza. Ca răspuns, pancreasul își crește producția de insulină. Pe măsură ce acest lucru continuă, pancreasul este supra solicitat și este apoi afectat în mod grav.
Tratamentele moderne
Persoanele cu diabet de tip 1 și anumite persoane cu diabet de tipul 2 au nevoie să folosească insulină în fiecare zi. În ultimii ani, insulina injectabilă provenită de la animale a fost înlocuită cu analogi ai insulinei și au apărut noi feluri de administrare a insulinei, ceea ce a făcut tratamentul insulinei mai eficace. În anii 1980, au apărut primele dispozitive de monitorizare a glicemei care au putut fi folosite acasă, ceea ce a schimbat mult în bine tratamentul persoanelor care-și administrează insulină, aceștia putând să determine mai precis de câtă insulină au nevoie într-un anumit moment și cât de bine funcționează tratamentul. Acestea și alte invenții îi ajută pe cei cu diabet să-și gestioneze singuri această condiție medicală.
Nu toți pacienții cu diabet de tipul 2 au nevoie de insulină. Cercetări numeroase au arătat că o dietă sănătoasă, alături de alte comportamente sănătoase, precum evitarea fumatului, a stresului, somnul, sunt esențiale pentru prevenirea și managementul diabetului de tip 2.
În momentul de față, există și terapii care nu implică insulină, ca de exemplu metforminul, care se administrează pe cale orală, sau inhibitorii co-transportorului 2 de sodiu-glucoză. Aceștia din urmă scad glucoza din sânge independent de insulină prin scăderea cantității de glucoză pe care o absoarbe corpul. Aceștia pot ajuta și la scăderea tensiunii arteriale și a greutății corporale. Recomandările curente le indică medicilor să le prescrie pacienților cu diabet de tip 2 care au risc de boli cardiovasculare aterosclerotice.
Posibilități viitoare
Oamenii de știință consideră și alte posibilități de tratare a diabetului, precum imunoterapia, mulți crezând că diabetul de tip 1 este cauzat de o problemă a sistemului imunitar, sau pancreasul artificial pentru pacienții cu diabet de tip 1. Acest dispozitiv funcționează pe baza unei pompe externe care introduce insulină pe baza notificărilor unui sistem de monitorizare continuă. În 2018, un studiu a concluzionat că folosirea acestui dispozitiv este sigură și eficace pentru pacienții cu diabet de tip 1. Cercetătorii continuă să caute opțiuni terapeutice pentru a le oferi pacienților cu diabet cea mai bună calitate posibilă a vieții.
Institutul Național de diabet, nutriție și boli metabolice Profesor N.C. Paulescu
România a jucat un rol important în dezvoltarea diabetologiei. De exemplu, Institutul național de diabet, nutriție și boli metabolicedin București a fost prima unitate medicală de profil din Europa şi un model pe care l-au preluat ulterior multe țări. Crearea unui asemenea institut a apărut ca idee în anul 1934 la spitalul Colţea din Bucureşti, odată cu înfiinţarea compartimentului de diabet. Din 1942, s-a alăturat Centrul Antidiabetic – unitatea ambulatorie.
Perioada de început a Clinicii de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice s-a derulat sub conducerea Prof. I. Pavel.Institutul poartă acum numele savantului Nicolae C. Paulescu pentru a-i se recunoaște meritele descoperirii insulinei. El a arătat primul că o anumită substanță secretată de pancreas a scăzut nivelul glicemiei la câinii diabetici. Primul Război Mondial l-a împiedicat să continue experimentele și abia în 1921 a reușit să publice rezultatele cercetărilor. Deși Premiul Nobel pentru Medicină a fost acordat celor doi cercetători canadieni pentru descoperirea insulinei, în 1969, meritele lui Nicolae Paulescu sunt recunoscute de către Academia Suedeză, cea care acordă Premiile Nobile, care a întărit recunoașterea internațională pentru savantul roman.
Mirela Mustață – Redactor executiv E-asistent
Surse de documentare:
https://www.medicalnewstoday.com/articles/317484.php
https://www.diabetes.co.uk/insulin/history-of-insulin.html