Disonanța cognitivă și tehnica interviului motivațional

În momentul în care luăm orice decizie sau ne formăm o opinie – de exemplu,”eu cred că este serioasă situația legată de COVID-19”; sau “nu, sunt sigur că este o farsă” – începem să justificăm rațiunea alegerii noastre și să găsim motive pentru a respinge alternativa.

Disonanța cognitivă, definită de Leon Festinger în anii ’50, descrie disconfortul pe care oamenii îl simt atunci când două opinii, sau o opinie și un comportament, se contrazic. De exemplu, a fuma este disonant cu acceptarea faptului că “Fumatul mă poate ucide”.

 disonanta

Pentru a reduce această disonanță, fumătorul trebuie fie să renunțe, fie să justifice fumatul (de exemplu, poate găsi o justificare de genul „Mă păstrează subțire, iar faptul că sunt supraponderal este un risc mai mare pentru sănătate, știți”).

Practic, teoria lui Festinger prezintă modul în care oamenii încearcă să dea sens ideilor contradictorii și să trăiască astfel încât, cel puțin în propriile lor minți, să fie coerenți și raționali.

Disonanța devine și mai dureroasă atunci când dovezile pe care le avem se lovesc de valorile noastre, de modul în care ne vedem pe noi înșine – când ne amenință, de exemplu, credința că suntem amabili, etici, competenți sau deștepți.

De exemplu, atunci când oamenii simt o legătură puternică cu un partid politic, un lider, o ideologie sau o credință, este mai probabil că vor accepta ca respectiva credință să gândească în locul lor și vor denatura sau ignora orice dovadă că ideologia sau credința lor are lipsuri.

 

Cum avem tendința să procedăm când avem de-a face cu disonanța cognitivă?

 

Pentru a obține o imagine clară despre ce este disonanța cognitivă, ajută să înțelegem, în primul rând, ce se întâmplă atunci când aceasta apare. Corrine Leikam, doctor în psihologie și director asociat la Sober College, un program de dependență și consiliere din Los Angeles, spune că reacția noastră instinctivă este să încercăm să rezolvăm conflictul și să readucem stabilitatea în viața noastră. Cel mai adesea, aceasta se întâmplă fără să ne gândim.

În alte situații, puteți încerca să găsiți justificări gândirii sau comportamentului incongruent, astfel încât să pară mai consecvent cu credințele voastre. „Pentru a rezolva conflictul, este posibil să vă schimbați comportamentul sau chiar să vă schimbați atitudinea, pentru a fi mai flexibili”, spune dr. Leikam. Cu alte cuvinte, veți raționaliza ceea ce ați făcut pentru a vă convinge că acel comportament nu a fost atât de diferit de convingerile dvs. obișnuite.

În cazul în care țineți o dietă, de exemplu, vă justificați faptul că mâncați o gogoașă, spunându-vă că nu trebuie, de fapt, să fiți atât de strict cu dieta sau că aceasta este doar o parte din planul dumneavoastră de slăbit. Veți face sport mai târziu, așa că un mic exces acum este în regulă.

Așadar, disonanța cognitivă poate apărea adesea în situația pacienților cu adicții. Ce facem atunci?

Un instrument pe care-l putem avea la îndemână este interviul motivațional. Acesta este o intervenție concepută pentru situațiile în care un pacient trebuie să facă o schimbare de comportament, dar nu este sigur de acest lucru, uneori, sau este destul de ostil ideii.

El se bazează pe principiul că primul pas al oricărui consult este, de fapt, crearea unui dialog. Apoi folosește strategii speciale pentru a concentra acest dialog pe schimbarea comportamentului și pentru a se asigura că pacientul este ajutat să considere schimbarea ca o opțiune posibilă.

La începuturi, interviul motivațional a fost folosit în tratamentul persoanelor cu probleme de alcool. Abordarea tradițională, până la acel moment, era de a confrunta persoana în cauză cu problema băuturii, credința fiind că, dacă nu recunoștea că are o problemă, nu se va schimba niciodată. Dar abordarea nu dădea rezultate. Persoanele astfel confruntate negau că ar avea o problemă. Lucru care nu ar trebui să fie o surpriză. Nu este ușor pentru nimeni să fie numit ”un alcoolic care și-a stricat viața”. Mulți dintre pacienții abordați astfel, fie preferau să nu asculte, fie replicau că e o eroare („Nu beau mai mult decât X … „). Desigur, era tentant pentru cei care ofereau consiliere să învinovățească pacientul și să afirme că „nu are voință” și „nu are motivație”.

Prima lucrare despre interviul motivațional, scrisă în 1983 de Bill Miller, un psiholog din New Mexico, a abordat această problemă bazat pe practica sa clinică. El a reflectat asupra propriei sale practici clinice și a venit cu un punct de vedere alternativ. Spre deosebire de opinia prevalentă, el a sugerat că, în loc de a vedea negarea pacienților ca o problemă de voință sau lipsă de motivație în a rezolva problema, ar putea fi mai util ca acest rezultat să fie văzut ca o slăbiciune a metodei de consiliere. Bill Miller a continuat să sugereze o serie de modalități prin care un consilier ar putea încerca să evite o confruntare, iar acest lucru a pus bazele interviului motivațional.

Aceste idei au ajuns în atenția lui Stephen Rollnick, un psiholog clinician originar din Africa de Sud, care lucra în managementul adicțiilor în Marea Britanie. El a văzut relevanța acestei abordări pentru schimbările în sănătate, în special aderența. Ei au ajuns să colaboreze la prima carte despre interviul motivațional și, de atunci, la multe alte publicații.

O definiție uzuală a interviului motivațional este: „Un stil de consiliere non-directiv, centrat pe pacient, care provoacă schimbarea comportamentului, ajutând pacienții să exploreze și să rezolve ambivalența.” (Rollnick și Miller, 1995).

einsteinTehnica interviului motivational are la bază șase principii: 1. Nu spune oamenilor ce să facă, chiar dacă ai dreptate, pentru că, de obicei, nu funcționează. Practic, dacă oamenii nu simt că ei pot face alegerea, vor simți o nevoie puternică de a face exact ce li s-a spus să nu facă – pentru a dovedi că au încă liber arbitru. 2. Ascultă! Dacă nu puteți asculta și nu puteți dialoga cu pacientul, acesta nu-și va schimba niciodată comportamentul. Această parte a interviului motivațional își are rădăcinile în consilierea centrată pe pacient, propusă de Carl Rogers în 1951. El a susținut că schimbarea poate fi facilitată doar de un terapeut care adoptă un stil non-directiv, care este empatic, autentic în încercările sale de a înțelege, cald în răspunsurile lui, dar mai ales care știe bine să asculte. 3. Faceți în așa fel încât pacientul să vă spună chiar el că trebuie să se schimbe. Dacă ajunge să spună el acest lucru, efectul este mult mai puternic.  Acest lucru a fost investigat științific de Daryl Bem în 1966. Ideea este însă mult mai veche.  În 1670, matematicianul și filozoful francez Blaise Pascal remarca faptul că oamenii sunt mult mai bine convinși de motivele pe care le gândesc singuri, decât de cele gândite de alții. 4. Disonanța cognitivă, citată de Bill Miller în prima sa lucrare. Practic, dacă li se evidențiază contrastul dintre cele două alegeri, oamenii simt o dorință puternică de a rezolva conflictul. Cu ajutorul medicului sau consilierului, ei pot alege să se schimbe. 5. Oamenii trebuie să se simtă încrezători, înainte de a încerca să se schimbe. Chiar dacă cineva este convins de nevoia de a se schimba, dacă nu se simte încrezător că o poate face, este puțin probabil să încerce. Mai rău, se pot simți deprimați când își dau seama de neputința lor. Interviul motivațional urmărește exact să mențină moralulul pacientului ridicat. 6. Ambivalența este normală. Este firesc ca ființele umane să nu fie sigure de ceea ce trebuie să facă, mai ales dacă alegerea este grea sau presupune o schimbare dificilă.

Deși este greu, nu este imposibil să ne răzgândim, să facem schimbări. Provocarea este să găsim o modalitate de a trăi o vreme cu incertitudinea, de a lua cele mai informate decizii pe care le putem lua și de a le modifica atunci când dovezile științifice spun altceva – exact așa cum fac cercetătorii. A admite că ai greșit necesită o oarecare auto-analiză – ceea ce implică să trăim cu disonanța cognitivă o perioadă, fără să sărim imediat la auto-justificare.

Înțelegerea modului în care funcționează disonanța dezvăluie câteva lecții practice pentru depășirea acesteia, începând cu examinarea celor două cogniții disonante și păstrarea lor ca elemente separate. Numim aceasta „soluția Shimon Peres”.

Peres, fostul prim ministru al Israelului, a fost supărat de o dezastruoasă vizită oficială a prietenului său Ronald Reagan la un cimitir din Bitburg, Germania, unde fuseseră înmormântați membri ai SS Waffen. Când a fost întrebat cum se simte în legătură cu decizia lui Reagan de a merge acolo, Peres ar fi putut reduce disonanța într-unul din cele două moduri cele mai comune: fie să renunțe la prietenia cu Reagan, fie să minimizeze gravitatea acțiunii prietenului. El însă nu a făcut-o, ci a răspuns: „Când un prieten face o greșeală”, a spus el, „prietenul rămâne prieten, iar greșeala rămâne o greșeală.”

Mesajul lui Peres transmite cât este de important să trăim cu disonanța, să evităm răspunsurile ușoare și să ne întrebăm: De ce cred acest lucru? De ce mă comport în acest fel? M-am gândit bine la acest lucru sau pur și simplu scap rapid, negând sau găsind justificări? Doar astfel putem face schimbările care contează în fiecare domeniu al vieții noastre, dar mai ales în ceea ce privește comportamentele sănătoase.

 

Mirela Mustață, Redactor executiv e-Asistent.ro

 

Surse de documentare:

 

https://medium.com/the-atlantic/the-role-of-cognitive-dissonance-in-the-pandemic-f9ae6bfa9672 (sursa foto 1)

https://www.drugsandalcohol.ie/17873/1/Motivational_Interviewing_brief_guide.pdf (sursa foto 2)

https://www.everydayhealth.com/neurology/cognitive-dissonance/real-life-examples-how-we-react/

 

Share This Post