Repere istorice – rădăcinile profesiei de asistent medical în Germania

Nursing-ul modern își are originile în Marea Britanie și Germania, în secolul al 19-lea. El se va răspândi apoi la nivel mondial, până la începutul secolului al 20-lea. În acea perioadă, asistentele medicale au reprezentat, în Europa de vest, un grup profesional al cărui drum a fost strâns legat de congregațiile catolică și protestantă.

Unul dintre momentele cheie al dezvoltării profesiei de nursing în Germania și Europa, în general, a fost fondarea, în 1936, de către Theodor Fliedner și soția lui, Friederike Münster, protestanți, a unei așa-zise “case a diaconeselor”.

Precum ordinele caritabile ale congregațiilor catolice, aceste case erau bazate pe un principiu de schimb simplu: diaconesele erau pregătite în mod riguros pentru a oferi îngrijiri și obțineau siguranța unui venit după încetarea activității. La rândul lor, diaconesele erau dispuse să-și dedice viața serviciilor de caritate oferite de casele respective.  Ele erau trimise să lucreze în spitale și parohii, având și un rol de “misionare” locale în parohiile mai sărace. Această abordare reflectă, într-o anumită măsură, concepția conform căreia sărăcia și boala proveneau, în principal, din lipsa credinței.

Pentru acest motiv, “diaconesele” trebuiau să se îngrijească nu numai de binele fizic al pacienților, ci și de cel spiritual, conducându-i spre salvarea sufletului.  În anumite situații, ele puteau fi destul de vehemente în încercările de evanghelizare a pacienților. Spre sfârșitul secolului al 19-lea, aceste practici au început să fie numite “bombardamente spirituale” și criticate, iar în secolul al 20-lea, această evanghelizare la capul patului bolnavilor și-a pierdut treptat sensul, importanța și frecvența.

Important de reținut este că diaconesele credeau că îngrijirile fizice și cele spirituale erau legate inextricabil. Această uniune a fost centrală pentru înțelegerea rolului propriu ca asistente medicale și a influențat istoria nursing-ului din Germania până în a doua jumătate a secolului al 20-lea.

Încă de la început, casa diaconeselor din Kaiserwerth a fost mai mult decât un proiect german, deoarece Fliedner a făcut, înainte de fondarea ei, ce au făcut și alți protagoniști ai sistemului creștin de îngrijiri caritabile din secolul al 19-lea – el a plecat într-un “tur social”, o călătorie prin Olanda și Anglia, nu doar pentru a strânge fonduri, dar și pentru a studia structura serviciilor caritabile oferite de diverse organizații creștine. Intrigat, el a observat în țările vizitate că, foarte des, femeile, mânate de credința lor creștină, se angajau în cauze sociale. Fliedner voia să construiască ceva similar în Prusia. Un alt model l-a reprezentat ordinul “Catholic Sisters of Mercy” – inițial un ordin francez care fusese fondat în secolul al 17-lea.

Fondarea casei diaconeselor din Kaiserwerth a fost deci un proces transnațional în timpul căruia Fliedner a reaplicat abordări văzute în țările europene vizitate. În schimb, Kaiserwerth s-a dezvoltat, în timp, într-o destinație internațională pentru protagoniști ai sistemului creștin de îngrijiri caritabile, care au venit din multe țări și care au influențat, dar și răspândit în alte țări ideile și conceptele casei din Kaiserwerth. Până în 1890, erau peste 5000 de diaconese în Europa protestantă, în principal în Germania, Scandinavia și Anglia.

Concepția creștină a bolii ca eveniment atât fizic, cât și spiritual, le-a conferit diaconeselor-asistente o poziție foarte puternică în cadrul sistemului de îngrijiri de sănătate.

Medicii și asistentele medicale erau considerați profesii complementare. În timp ce medicii porneau de la simptomele bolii pe care o diagnosticau și pentru care căutau un tratament, pentru asistente întreaga personalitate a pacientului prezenta interes profesional. În particular, îngrijirile spirituale erau domeniul exclusiv ale asistentelor, iar medicii nu aveau nicio autoritate asupra acestuia. În acest context, asistentele nu erau văzute drept supuse sau inferioare medicilor.

În sistemul protestant de îngrijiri de sănătate, statutul înalt de care se bucurau asistentele avea și un alt motiv – instituțiile acestui sistem fuseseră, de obicei, fondate de comunități ale diaconeselor pe parcursul secolului al 19-lea. Ca urmare, aceste comunități erau proprietarele spitalelor.

Un exemplu al statului și puterii de care se bucurau diaconesele este un eveniment din 1907/1908, când unul dintre marile nume ale chirurgiei germane – Ferdinand Sauerbruch – a candidat pentru poziția de medic șef al spitalului din Kaiserwerth, care era condus de diaconese. Din punct de vedere profesional, el era alegerea numărul unu, fără niciun dubiu. Și totuși el nu a fost angajat pentru un motiv simplu – printre cerințele pentru angajare, care includeau și deținerea unei diplome universitare, se număra și o scrisoare de recomandare din partea unei diaconese, iar Ferdinand Sauerbruch nu a putut să aducă o astfel de scrisoare.

O scrisoare de evaluare bună din partea unei diaconese, care putea confirma calitățile personale ale medicului și, de notat, abilitatea acestuia de a lucra bine în echipă, era cel mai important document. Această practică a continuat până la jumătatea secolului al 20-lea. În anii 1950,  abilitatea de a  colabora bine cu asistentele a rămas unul dintre criteriile centrale de selecție a medicilor în spitalele din Germania de Vest conduse de diaconese.

Modelul acestor case ale diaconeselor a fost unul dintre produsele de export ale Germaniei în secolul al 19-lea. Acest fenomen a luat două forme.  Prima a constat din a trimite diaconese nu numai pe teritoriul Germaniei, dar și în multe alte țări. În acest caz, diaconesele (care mai erau denumite și surori) rămâneau membre ale casei din Germania, dar lucrau în spitale și parohii din străinătate.  Câteodată, subsidiare ale casei erau fondate în acele țări, iar acestea includeau și spitale și numeroase locuri de pregătire a diaconeselor. Astfel, în a doua jumătate a secolului al 19-lea, diaconese din Kaiserwerth lucrau în Italia – Florența, Roma și San Remo, dar și în Ierusalim, Constantinopol (Istanbulul de astăzi), Smirna, București, Beirut, Alexandria și Cairo.

A doua formă a constat din întemeierea în multe alte țări a unor instituții pentru diaconese care urmau modelul casei din Kaiserwerth. Aceste instituții nu erau subsidiare ale casei germane, ci instituții independente. Câteodată, inițiativa de a fonda asemenea instituții pornea de la casa din Kaiserwerth. În general, totuși, aceste instituții erau fondate de femei din țările respective, care urmau modelul casei din Kaiserwerth.

Când diaconese de la casa din Kaiserwerth mergeau la posturi din străinătate, acestora li se aplicau regulile stabilite de casa din Kaiserwerth. Diaconeselor li se cerea să nu iasă din cercurile restrânse ale caselor respective și să nu se amestece cu populația locului. Acesta era unul dintre motivele pentru care diaconesele erau trimise în străinătate fără să știe limba țării respective. În acest fel, noua comunitate de diaconese trebuia să se întărească, la fel și legătura ei cu casa din Kaiserwerth. Conducerea acesteia din urmă dorea să mențină un contact apropiat cu diaconesele din străinătate, cerând și o raportare detaliată și periodică de la acestea, dar și mergând în vizită în străinătate în mod regulat.

Astfel, de la înființare până la sfârșitul secolului al 19-lea, casa din Kaiserwerth a reușit să creeze o rețea internațională bine conectată, după cum reiese și din jurnalele diaconeselor.

Posturile din străinătate au devenit instrumente deosebit de atractive pentru publicul larg. Ele erau menționate în publicațiile vremii și, începând cu anii 1920, și în reclame. Conducerea casei sublinia sfera largă de activitate și dimensiunea internațională a muncii diaconeselor. Posturile din Ierusalim erau deosebit de prestigioase. Devotamentul cu care diaconesele slujeau în străinătate contribuia și la creșterea donațiilor pentru casă, dar și ca o atracție printre femeile din Germania de a deveni  diaconese. Aceasta era una dintre puținele opțiuni care le permitea femeilor să călătorească în străinătate.  În plus, unele diaconese au început să publice poveștile șederii lor în străinătate. Așa numitele Surori ale Orientului erau diaconese care munciseră în Levant și publicaseră apoi despre performanțele lor profesionale acolo, dar și despre pericolele și testele pe care le avuseseră de trecut acolo. Așa au apărut eroine care au spart clișeele unor surori liniștite și modeste care se subordonează comunității.

 

nursing

Primul Război Mondial, frontul de est: asistente germane la un spital militar din Lida (Belarus) – 1915 / 1916 (colecția Haeckel/ullstein bild prin intermediul Getty Images)

 

Casa avea și un important rol de asistență socială pentru diaconese, reglementându-le condițiile de muncă și oferindu-le pensii. În acest context, de notat că în anii 1950, Ministerul Muncii din Germania Federală a comunicat că asistentele care aparțineau unei asemenea case primeau pensii semnificativ mai mari decât pensiile așa numitelor asistente independente.Internaționalizarea pieței muncii a însemnat și că posturile din conducerea casei din Kaiserwerth cereau calificări noi. Astfel, în 1913, nou numita Maică Superioară a casei din Kaiserwerth, Elisabeth von Buttlar, vorbea engleza, franceza și italiana. Ea dobândise aceste cunoștințe în timpul celor 14 ani munciți în străinătate ca diaconesă în Roma și Cairo. În acest fel, imaginea Maicii Superioare s-a schimbat, preluând un spirit cosmopolit care reflecta valorile și activitatea casei.

Până la jumătatea secolului al 20-lea, influența lui Florence Nightingale asupra nursing-ului din Germania a rămas marginală. Povestea de succes a sistemului ei trebuie deci pusă într-o perspectivă nouă pentru celelalte țări în afara Marii Britanii, SUA sau coloniilor britanice. De exemplu, în Germania și Franța, ideile lui Nightingale au fost îmbrățișate în primul rând de medici, care considerau că secularizarea și profesionalizarea nursing-ului le va permite să preia rolul conducător în domeniul îngrijirilor medicale.

Asistentele medicale care făceau parte din ordinele sau alte instituții de filiație creștină, precum și aceste case ale diaconeselor, refuzaseră să le ofere medicilor această autoritate.  Surorile din aceste organizații creștine nu se subordonau medicilor, ele răspunzând în fața conducerilor caselor de diaconese, care era formate din Maica Superioară și Supervizorul Teologic. Medicii sperau că, odată cu adoptarea conceptelor promovate de Florence Nightingale, ei vor putea profesa alături de asistente medicale mai cooperante și mai bine pregătite.

În Germania, noțiunea unui nursing secular a întâmpinat dificultăți semnificative în a fi recunoscută și promovată. La sfârșitul secolului al 19-lea fuseseră create comunități ale asistentelor “libere”, care le ofereau membrilor mai multă independență. Și totuși poziția caselor de diaconese era încă foarte puternică și a rămas așa până la jumătatea secolului al 20-lea, mai ales că multe dintre diaconese s-au dedicat și asistenței sociale, la îndemnul uneia dintre surori: “Ar trebui să fim nu numai asistente pentru cei bolnavi, făcând ce e nevoie pentru îngrijirea fizică a pacienților noștri, ci trebuie să fim și apostoli ai igienei progresului social, dacă vrem să primim un loc în viața oamenilor.”

 

Mirela Mustață, Redactor executiv e-Asistent.ro

 

Surse de documentare:

https://www.enhe.eu/archive/2019/4848

https://archive.org/stream/historyofnursing041912nutt/historyofnursing041912nutt_djvu.txt

https://apps.who.int/iris/bitstream/handle/10665/326183/9789289051743-eng.pdf?sequence=1&isAllowed=y

https://www.gettyimages.dk/detail/news-photo/world-war-i-eastern-front-german-nurses-of-the-military-news-photo/501371965

 

Share This Post