Istoria dependențelor de alcool și a tratamentului acestora

Dacă urmăriți orice formă de social media, este foarte probabil să întâlniți o dezbatere care este ceva mai veche decât istoria rețelelor sociale cu privire la natura dependenței de alcool și a tratamentului ei.

De-a lungul istoriei înregistrate, dependența de alcool a pendulat între două perspective: prima a susținut că este o alegere adusă de slăbiciunile morale și deciziile lipsite de voință ale celor afectați, în timp ce cea de-a doua a considerat că este o boală ca oricare alta, care poate fi abordată prin tratamente medicale și psihiatrice.

Cât de veche este această problemă?

Odată ce omul a descoperit proprietățile euforice ale substanțelor care ofereau minții și stării de spirit relaxare, înclinația naturii umane spre exces a determinat testarea stărilor extreme.

În Epopeea lui Ghilgameș, scrisă despre un rege mesopotamian care a trăit în jurul anului 2.800 î.Hr., poezia prezintă modul în care sălbaticul Enkidu este introdus în civilizația sumeriană astfel: „Beți berea, așa cum este obiceiul țării. Enkidu a mâncat mâncarea până când s-a săturat / A băut berea: șapte ulcioare! și a devenit expansiv și a cântat cu bucurie! ”

O figură faimoasă a lumii antice care a avut probleme cu excesul de alcool este și regele macedonean Alexandru cel Mare, care a construit un imperiu din Grecia în India și a murit la 32 de ani. Deși cauza morții sale este încă dezbătută, nu există nicio îndoială că beții crunte au contribuit la arderea marelui său palat din Persepolis (conform istoricului grec Diodor Sicul) și la uciderea unuia dintre ofițerii săi superiori, Cleitus cel Negru, care-i salvase lui Alexandru propria viață.

Alte figuri istorice din lumea antică care au avut o problemă documentată cu alcoolul îi includ pe:

Attila Hunul, care poate a murit din cauza varicelor esofagiene provocate de băutura excesivă;
Alcibiade, general atenian în timpul războiului peloponezian, care a fost descris în „Simpozionul” lui Platon drept un vandal bețiv;
Marc Antonius, al cărui hedonism a fost penalizat prin pierderea favorii lui Iulius Cezar;
Împărați romani care au avut domnii controversate și au băut mult, inclusiv Claudius, Nero, Tiberius și Caligula. Conform unui articol din 2006 din revista Current Psychiatry, „Unii istorici au estimat că două treimi dintre împărații romani care au domnit din 30 î.Hr. (August) până în 220 e.n (Elegabalus) au băut mult. „

Cu timpul, efectele alcoolului asupra celor care făceau excese au devenit mai mult o problemă socială, fapt care-i face pe unii istorici să atribuie căderea Imperiului Roman, cel puțin parțial, dragostei romanilor pentru vin.

Pe măsură ce Imperiul Roman decădea și creștinismul începea să se răspândească în toată Europa, Biserica Romano-Catolică – autoritatea religioasă predominantă în acea vreme – a căutat să găsească un echilibru între moderație și exces. Vinul a fost declarat un dar de la Dumnezeu și, în timp ce indivizilor li s-a permis să decidă asupra consumului lor personal, excesul de alcool a devenit un păcat și interdicții au fost impuse, potrivit cercetătorului JD Rolleston (articol din 1933 din publicația Nature), „impozitarea băuturii, reducerea orelor de vânzare și a numărului de taverne și alte restricții au fost introduse în Evul Mediu ”.

Alcoolicii erau adesea percepuți ca bărbați (și femei) cu caracter slab și, în unele cazuri, erau închiși, torturați și executați pentru că erau posedați de demoni. În alte parți ale lumii au fost folosite alte metode pentru a reduce dependența de substanțe similare alcoolului: „În anii 1600, fumatul era pedepsit prin decapitare în Imperiul Otoman și prin tăierea buzelor în Rusia, în timp ce oricine fuma hașiș în Egiptul secolului al XIV-lea era pedepsit prin scoaterea dinților ”, potrivit lui Crocq.

Soluțiile mai puțin agresive au prins contur abia prin secolul XIX-lea.

Una dintre primele organizații de susținere a pacienților a fost Asociația Americană pentru Dezintoxicare, organizată în 1870 de către managerii a șase case și aziluri pentru alcoolici. Aceștia au militat ca alcoolismul să fie tratat mai degrabă ca o boală decât drept un viciu sau o activitate criminală, iar aceste „case interzise” și aziluri au servit drept refugii pentru cei care se luptau cu alcoolismul. Unul dintre primele astfel de aziluri este azilul de dezintoxicare al statului New York, deschis în 1864.

În 1902, existau peste 100 de astfel de facilități în SUA pentru tratamentul alcoolismului, probabil cea mai populară fiind cea dezvoltată pornind de la ideile doctorului Leslie E. Keeley. Conform Arhivelor Universității de Stat din Dakota de Nord, „Institutele Keeley erau facilități în franciză pentru tratamentul dependenței de alcool, nicotină și narcotice” și una dintre primele instituții care au tratat alcoolismul ca pe o boală. Deși „Keeley Cure” era un cocktail dubios – stricnină, aur și alcool, rata de succes de 50% era surprinzătoare și nu se putea datora injecțiilor cu acest ser, aparent inutil. Ce era însă benefic a fost faptul că Dr. Keeley a încurajat terapia de grup și schimbul de informații între pacienți, precum și implicarea comunității. Aceste grupuri au fost un precursor al grupurilor de astăzi, cum ar fi Alcoolicii Anonimi.

În anul 1956, Asociația Medicală Americană (AMA) a declarat alcoolismul o boală, idee revoluționară care a devenit mai răspândită odată cu publicarea cărții lui E.M. Jellinek din 1960 „The Disease Concept of Alcoholism”. În ultimii peste 50 de ani, alte organizații medicale profesionale au urmat AMA.

Interviul motivațional folosit în tratarea alcoolismului

În anii 1980, psihologul William Miller a dezvoltat tehnica interviurilor motivaționale (IM) pe baza experienței sale în domeniul dependenței, combinată cu dorința de a aborda ambivalența ca obstacol în calea recuperării și modalități de creștere a motivației pentru schimbare. Ulterior Miller l-a întâlnit pe psihologul Stephen Rollnick în 1990. Ei au lucrat împreună pentru a dezvolta în continuare principiile IM.

Interviurile motivaționale se bazează pe sintagma „sunt gata, sunt dispus și sunt capabil”, care descrie 3 componente principale ale motivației:

cât de importantă este pentru mine schimbarea,
cât de multă încredere am în capacitatea mea de a face schimbarea și
dacă schimbarea este o necesitate pentru mine.

Munca lui Rollnick și Miller a condus în cele din urmă la publicarea manualului lor despre MI, numit Motivational Interviewing: Preparing People to Change Addictive Behaviours (Interviul motivațional: pregătirea oamenilor pentru a-și schimba comportamentele de tip dependență).

Interviurile motivaționale sunt rezultatul unei combinații de abordări, și anume psihoterapia centrată pe client, ascultarea reflexivă și psihologia socială.

Abordare centrată pe client pune accentul pe ascultarea reflexivă, întrebări deschise, empatie, acceptare și optimism și se bazează pe ideea că o persoană va putea găsi propriile soluții pentru problemele sale prin terapie.

Ascultarea reflexivă implică doi pași principali, care includ un terapeut care-l încurajează pe clientul său să-și împărtășească propriile gânduri, urmat de momentul în care terapeutul reflectă ceea ce a spus clientul.

Perspectiva psihologiei sociale încurajează oamenii să se gândească la cine sunt și la modul în care interacționează într-un context social.

Nu în ultimul rând, modelul motivației (al lui Prochaska și DiClemente) indică cele 5 faze prin care oamenii tind să treacă atunci când se gândesc la schimbare.

Ele includ:

Etapa pre contemplativă, în care nu iau în considerare necesitatea schimbării.
Etapa contemplativă, în care sunt ambivalenți în mod activ în legătură cu nevoia de schimbare (caută răspunsuri la o serie de dubii pe care le au).
Etapa de pregătire, în care încep să planifice să facă schimbări.
Etapa de acțiune, în care sunt implicați activ în executarea planului de schimbare.
Etapa de întreținere, în care lucrează la menținerea și susținerea schimbărilor pe termen lung.

Când știm că avem un consum excesiv de alcool?

La femei, dacă beau peste 7 băuturi pe săptămână sau mai mult de 3 băuturi la ocazii.
La bărbați, dacă beau peste 14 băuturi pe săptămână sau mai mult de 4 băuturi la ocazii.
La persoanele peste 65 de ani (bărbați și femei), dacă beau peste 7 băuturi pe săptămână sau mai mult de 3 băuturi la ocazii.

În cazul în care o persoană este în această situație, este util să nu uite că ingerarea acestor cantități de alcool dăunează sănătății sale, relațiilor cu ceilalți, muncii și membrilor familie sale. Uneori, abuzul de alcool poate provoca incidente sau accidente care duc la probleme de ordin legal.

De aceea, dacă controlul situației este dificil, discuția cu medicul este esențială, pentru a demara procesul de recuperare.

Mirela Mustață, Redactor executiv E-asistent

Surse de documentare: