Timp aproximativ de lectură: 8 minute
Poliomielita a fost cândva una dintre cele mai de temute boli din lume. A existat încă din preistorie – imagini din Egiptul antic arată copii care merg cu bastoane, cu membrele deformate, o caracteristică a bolii.
Deși a afectat copii din întreaga lume timp de milenii, prima descriere clinică cunoscută a poliomielitei a fost făcută abia în 1789 de către medicul britanic Michael Underwood, iar boala a fost recunoscută oficial ca afecțiune în 1840 de către medicul german Jakob Heine.
La sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului al 20-lea, epidemiile frecvente au făcut ca poliomielita să devină în acea perioadă cea mai de temută boală.
O epidemie majoră în New York City din Statele Unite ale Americii a ucis în 1916 peste 2 000 de persoane, iar cea mai gravă epidemie înregistrată în SUA, în 1952, a ucis peste 3 000 de persoane. Mulți dintre cei care au supraviețuit bolii s-au confruntat cu consecințe pe viață. Membrele deformate au necesitat proteze, cârje sau scaune cu rotile, iar unii au fost nevoiți să folosească aparate de respirat, cum ar fi plămânul de fier, un aparat respirator artificial inventat pentru tratarea pacienților cu poliomielită.
Până la jumătatea secolului al 20-lea, virusul poliomielitei era răspândit în întreaga lume și ucidea sau paraliza peste o jumătate de milion de oameni în fiecare an. În lipsa unui tratament, cu epidemiile în creștere, era nevoie urgentă de un vaccin.
Cursa pentru dezvoltarea unui vaccin a dus la două descoperiri revoluționare: vaccinul Salk și vaccinul Sabin.
Jonas Salk a introdus vaccinul polio inactivat (VPI) în 1955, marcând o etapă importantă în lupta împotriva poliomielitei. Acest vaccin injectabil folosea poliovirusul ucis pentru a stimula sistemul imunitar. Deși a redus în mod eficient cazurile de poliomielită, nu a eliminat complet boala.
Albert Bruce Sabin, un medic și microbiolog american de origine poloneză, a adoptat o abordare diferită. El a dezvoltat vaccinul oral împotriva poliomielitei (VPO), care folosea tulpini de poliovirus vii, dar slăbite. Vaccinul lui Sabin avea câteva avantaje esențiale față de cel al lui Salk. VPO al lui Sabin era mai ușor de administrat, deoarece putea fi administrat pe cale orală mai degrabă decât prin injectare. Acest lucru îl făcea ideal pentru campaniile de vaccinare în masă, în special în țările în curs de dezvoltare. De asemenea, VPO a oferit o imunitate mai bună, imitând mai bine infecția naturală decât VPI.
Înainte de utilizarea sa pe scară largă, vaccinul lui Sabin a fost supus unor teste extinse. În 1960, peste 70 de milioane de persoane din Uniunea Sovietică primiseră deja vaccinul oral. Statele Unite au început vaccinarea în masă cu VPO în martie 1961, în urma unor teste de succes.
Introducerea VPO al lui Sabin a avut un impact profund asupra controlului poliomielitei la nivel mondial. Ușurința și eficacitatea sa l-au transformat în principala armă a programului Organizației Mondiale a Sănătății de eradicare a poliomielitei din țările în curs de dezvoltare.
Capacitatea vaccinului de a preveni multiplicarea virusului a oferit o protecție sporită și a contribuit semnificativ la eforturile de eradicare a bolii. Interesant este că, în timp ce cea mai mare parte a lumii a trecut la VPO al lui Sabin în anii 1960, unele țări precum Olanda au continuat să utilizeze exclusiv vaccinul Salk (VPI).
În ultimii ani, a existat o revenire la VPI în unele țări care trecuseră la VPO, inclusiv în Statele Unite, din cauza riscului extrem de rar de poliomielită derivată din vaccin asociat cu folosirea VPO.
În prezent, ambele vaccinuri continuă să joace un rol crucial în lupta continuă împotriva poliomielitei. Cu toate acestea, orice persoană care nu este la zi cu vaccinarea împotriva poliomielitei încă riscă să contacteze boala. O persoană infectată poate răspândi virusul la alte persoane imediat înainte și până la 2 săptămâni după apariția simptomelor. Persoanele care nu prezintă simptome pot totuși să transmită virusul altor persoane și să le îmbolnăvească.
Poliovirusul infectează numai oamenii, intrând în organism prin gură. Acesta trăiește în gâtul și intestinele unei persoane infectate și se răspândește prin contact de la persoană la persoană. De asemenea, poate contamina alimentele și apa în condiții de igienă precară.
Putem contracta poliomielita din:
- contactul cu fecalele unei persoane infectate.
- picături de la un strănut sau tuse a unei persoane infectate (mai puțin frecvent)
- consumul de alimente crude sau insuficient gătite sau dacă bem apă sau alte băuturi care sunt contaminate cu fecalele unei persoane infectate.
- punerea un obiect contaminat, cum ar fi o jucărie, în gură.
- atingerea un obiect contaminat și apoi atingerea cu degetele a gurii.
- contactul strâns cu o persoană bolnavă de poliomielită, de exemplu atunci când o îngrijim.
Majoritatea persoanelor care sunt infectate cu poliovirus nu prezintă simptome vizibile. Aproximativ 1 din 4 persoane infectate cu poliovirus are simptome asemănătoare gripei, care pot include: durere în gât, febră, oboseală, greață, dureri de cap și dureri de stomac. Aceste simptome durează de obicei între 2 și 5 zile, apoi dispar de la sine.
O proporție mai mică de persoane cu infecție cu poliovirus vor dezvolta simptome mai grave care afectează creierul și măduva spinării, dezvoltând:
- meningită (infecție a învelișului măduvei spinării și/sau a creierului) – apare la aproximativ 1 până la 5 din 100 de persoane cu infecție cu poliovirus, în funcție de tipul de virus.
- paralizie sau slăbiciune la nivelul brațelor, picioarelor sau la ambele – apare la aproximativ 1 din 200 până la 1 din 2000 de persoane, în funcție de tipul de virus. Paralizia este cel mai grav simptom asociat cu poliovirusul, deoarece poate duce la invaliditate permanentă și deces.
Între 2 și 10 din 100 de persoane care suferă de paralizie din cauza infecției cu poliovirus mor, deoarece virusul afectează mușchii care le ajută să respire.
Încă suntem acum într-un moment foarte bun în ceea ce privește numărul cazurilor cu persoane infectate, căci avantajele complementare ale VPI și VPO ne-au apropiat semnificativ de obiectivul de eradicare globală a poliomielitei. Datorită acestor vaccinuri, am asistat la eradicarea aparentă a poliovirusului sălbatic de tip 2 în 1999 și la progrese semnificative în controlul altor tipuri de poliovirus.
Și totuși poliovirusul de tip 2 derivat din vaccin a fost detectat în sistemele de ape reziduale între septembrie și decembrie 2024 în cinci țări europene: Spania, Polonia, Germania, Regatul Unit și Finlanda, punând potențial în pericol persoanele nevaccinate, conform unui raport Eurosurveillance. Analizele au evidențiat o variație genetică amplă între eșantioane, atât între țări, cât și în interiorul acestora, și chiar în cadrul acelorași locuri de prelevare a probelor. Această constatare sugerează că mai multe importuri independente au avut loc aproape simultan din afara rețelelor europene de supraveghere a poliovirusului.
În timp ce cele cinci țări care raportează virusul, conform raportului Eurosurveillace, mențin o acoperire ridicată a imunizării, cu trei doze de vaccin antipoliomielitic inactivat (VPI), acoperirea subnațională a celei de-a treia doze de vaccin antipoliomielitic în 2023 a variat între 43% și peste 99%, tot potrivit Eurosurveillance.
Cu toate acestea, pentru populația largă, riscul de poliomielită nu este neapărat semnificativ sau ridicat, deoarece majoritatea oamenilor sunt vaccinați, iar o persoană vaccinată nu va dezvolta poliomielita la infecție. Dar Dr. Soile Blomqvist, cercetător principal la Institutul Finlandez pentru Protecția Sănătății, Helsinki, Finlanda, a declarat pentru Medscape Medical News că descoperirile privind apele uzate sunt totuși „îngrijorătoare”. „Prezența poliovirusului în apele uzate semnalează un risc potențial de transmitere”, a spus ea. „Acest lucru este deosebit de îngrijorător, deoarece virusul se poate răspândi în tăcere prin indivizi asimptomatici.” Aproximativ 70% dintre persoanele infectate cu poliovirus sunt asimptomatice, în timp ce 25% prezintă simptome ușoare.
Thea Kølsen Fischer, MD, profesor clinic de sănătate publică la Universitatea din Copenhaga, Danemarca, a fost de acord. „Transmiterea silențioasă a poliovirusului poate persista luni sau ani înainte să apară noi cazuri de poliomielită paralitică”, a spus ea pentru Medscape Medical News. „Acest lucru depinde de ratele de vaccinare și de comportamentul purtătorilor asimptomatici.”
În ceea ce privește populația nevaccinată, European Center for Disease Control a estimat că între 2012 și 2021, aproximativ 2,4 milioane de copii cu vârsta cuprinsă între 12 luni și 23 de luni ar putea să nu fi primit cele trei doze necesare de IPV. Alți 600.000 de copii în 2022 și 2023 ar fi putut, de asemenea, să fi ratat vaccinurile necesare.
Această constatare înseamnă că unele populații sunt sub-vaccinate în mod cronic și deci vulnerabile la infecția cu poliovirus, ceea ce și reprezintă cauza îngrijorării profesioniștilor din domeniul sănătății.
Cu alte cuvinte, ne-am putea afla la o răscruce periculoasă în privința recrudescenței poliomielitei.
Mirela Mustață, Redactor executiv
Surse de documentare:
