Ce am învățat de-a lungul timpului despre coronavirusuri? De ce noile variante sunt mai periculoase?

Luna aceasta se împlinește un an de când lumea întreagă era bulversată de o pandemie cum omenirea nu mai trăise de mai bine de un secol.

Era 9 ianuarie 2020, dată la care presa publică din China anunța că o echipa de cercetători condusă de Xu Jianguo a identificat agentul patogen din spatele unui focar misterios de pneumonie din Wuhan – un nou coronavirus. Virusul a fost denumit SARS-CoV-2, dar va rămâne în istorie, foarte probabil, pur și simplu sub denumirea de coronavirus.

Deși astfel impus atenției publice, numele este înșelător. Nu numai că acesta este unul dintre multele coronavirusuri de până acum, dar aproape sigur fiecare dintre noi a fost infectat cu membri ai familiei de coronavirusri cu mult înainte de apariția SARS-CoV-2 de la sfârșitul anului 2019.

Coronavirusurile își iau numele de la vârfurile distinctive de pe suprafața lor, ceea ce i-a făcut pe virusologi să le asimileze coroanei solare. Diferite coronavirusuri infectează numeroase specii, dar primele coronavirusuri umane au fost descoperite abia la mijlocul anilor 1960.

Pediatrul Southwestern Medical Center din cadrul Universității din Texas, dr Jeffrey Kahn, considera că „aceasta a fost una din perioadele de aur în virusologie, moment în care tehnologia a devenit disponibilă pentru a crește și pentru a studia virusuri în laborator”.

Cele două coronavirusuri care au fost identificate la acea vreme, OC43 și 229E, nu au generat însă prea mult interes de cercetare, spune dr Kahn, care avea să scrie o recenzie asupra coronavirusurilor la câțiva ani după izbucnirea SARS în 2003. „Nu a existat un efort mare pentru a face vaccinuri împotriva acestora, deoarece se credea că acestea sunt mai mult o neplăcere decât un real pericol”.

Vechile coronavirusuri provoacă simptome tipice de răceală, cum ar fi dureri în gât, tuse și nas înfundat și sunt foarte frecvente. Un studiu din 1986 efectuat pe copii și adulți în nordul Italiei a constatat că este rar să întâlnim un subiect care nu a avut anticorpi împotriva virusului OC43 (un indicator al infecției din trecut).

coronavirusReputația blândă a coronavirusurilor a dispărut odată cu izbucnirea SARS (sindromului respirator acut), în 2002, în sudul Chinei. Deși înrudit cu OC43 și 229E, SARS-CoV a fost mult mai mortal, ucigând aproximativ 10% din persoanele pe care le-a infectat – în total 774 de persoane în întreaga lume, potrivit Serviciului Național de Sănătate al Regatului Unit al Marii Britanii.

Deși nu este încă clar de unde a venit SARS-CoV, virusuri similare au fost găsite mai târziu la lilieci, iar unele studii au sugerat că virusul ar fi putut sări la oameni printr-un intermediar, cum ar fi civetele.

SARS a fost un semnal de alarmă, ce indica faptul că aceste coronavirusuri reprezintă un risc mai mare pentru oameni decât se crezuse. Rachel Roper, virusolog și imunolog la East Carolina University ,explică de ce: „Când o specie co-evoluează cu agentul său patogen, ele au tendința de a ajunge la con-viețuire, virusul va supraviețui în populație, iar populația supraviețuiește fără cazuri grave de îmbolnăvire”. „Dar când un virus sare de la o specie la alta, atunci apare o problemă reală.”

În anul 2004 cercetătorii de la Erasmus Medical Center din Olanda raportau izolarea unui coronavirus numit ulterior NL63 de la un copil cu pneumonie și la alte patru persoane cu afecțiuni respiratorii. Cam în același timp, dr Kahn și colegii săi au descoperit acest virus la copii spitalizați din New Haven, Connecticut (la acea vreme, dr Kahn lucra la Școala de Medicină a Universității Yale).

Deși identificat pentru prima dată la persoanele cu infecții severe, NL63 este, la fel ca 229E și OC43, un virus răspândit care provoacă simple răceli la majoritatea oamenilor pe care îi infectează. Dar au existat și indicii că efectele sale s-ar putea extinde dincolo de căile respiratorii. În lucrarea din 2005 despre virusul nou descoperit, dr Kahn și colegii săi au raportat că au descoperit acest lucru la 8 din 11 pacienți pe care i-au testat și care au avut boala Kawasaki, o inflamație a vaselor de sânge care apare mai ales la copiii mici. Dar majoritatea studiilor ulterioare nu au reușit să găsească o astfel de asociere. „S-ar putea să fie doar o întâmplare”, spune dr Kahn despre descoperirea sa, sau „poate exista un semnal acolo”.

Studiul său vechi de 15 ani a dobândit o nouă relevanță în lumina rapoartelor potrivit cărora COVID-19 este asociat cu simptome asemănătoare Kawasaki la unii copii, dar el avertizează că acest sindrom inflamator a fost definit ușor diferit de diferitele grupuri care raportează despre acesta și nu este identic cu boala Kawasaki.

Un an mai târziu, un grup de cercetători de la Universitatea din Hong Kong descoperă un alt coronavirus, HKU1, în probe de la doi pacienți cu pneumonie. Ulterior, acest virus a fost descoperit în Australia, Franța, SUA și alte câteva țări.

În anul 2012, cercetătorii de la Erasmus Medical Center au identificat un nou coronavirus, numit ulterior MERS-CoV, care a fost izolat la un bărbat din Arabia Saudită cu pneumonie și insuficiență renală.

Ce știm cu siguranță este că fiecare coronavirus care provoacă banalele răceli se manifestă prin simptomele menționate mai sus. Ce nu știm, spune dr Kahn, este de cât timp au fost aceste virusuri găzduite de oameni sau de unde au provenit inițial. Oricât de omniprezente sunt, există și alte întrebări despre aceste virusuri la care nu avem răspunsuri, cum ar fi dacă infecția cu unul dintre ele conferă imunitate de durată. Studii publicate recent au arătat că nu este neobișnuit ca o persoană să fie infectată cu același coronavirus de două ori.

Pe de altă parte, Rachel Roper, suspectează că organismele noastre învață să se ferească de coronavirusurile pe care le-au întâlnit. „Există literalmente mii de virusuri respiratorii, așa că, probabil, de fiecare dată când răcim, se întâmplă pentru că avem de-a face cu un nou virus pe care nu l-am mai întâlnit”, spune ea. „În plus, acestea suferă mereu mutații”.

Până la apariția SARS-CoV-2, coronavirusurile umane de tip SARS sau MERS au fost mult mai mortale, dar mult mai puțin transmisibile decât omologii lor care cauzează banalele răceli. Niciun caz de SARS nu a fost detectat din 2004, iar sindromul respirator din Orientul Mijlociu cauzat de MERS-CoV a cauzat mai puțin de 2.500 de cazuri confirmate la nivel mondial, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății – dar a ucis aproximativ 35% dintre persoanele cu diagnostice confirmate.

SARS-CoV-2, care, așa cum sugerează și numele său, este strâns legat de SARS-CoV, pare a fi mult mai transmisibil, dar rata sa de mortalitate, deși încă dificil de stabilit, după cele mai multe estimări, ajunge la aproximativ 1%.

La nivel global a fost observată o diversificare a SARS-CoV-2 datorită proceselor de evoluție și adaptare ale virusului. În timp ce majoritatea mutațiilor sale nu vor avea un impact semnificativ asupra răspândirii virusului, unele mutații sau combinații de mutații pot oferi virusului un avantaj selectiv, cum ar fi transmisibilitatea crescută sau capacitatea de a sustrage răspunsul imun al gazdei. În astfel de cazuri, aceste variante ar putea crește riscul pentru sănătatea umană și sunt considerate a fi motive de îngrijorare.

Cert este că, în acest moment, SARS-CoV2 pare greu de stăpânit, după părerea lui Rachel Roper. „Sunt puțin îngrijorată. . . este ca și cum ai închide ușa hambarului după ce ai scăpat caii afară.” Dacă acesta este cazul, coexistența virusului cu oamenii va semăna mai mult cu situația altor coronavirusuri decât cu boli precum rujeola și poliomielita.

Cu alte cuvinte, vom rămâne cu el pentru totdeauna, dar vom avea vaccinuri și tratamente pentru a-i atenua efectele.

Mirela Mustață, Redactor executiv E-asistent

Surse de documentare:

Share This Post