Timp de lectură – 4 minute
Este una dintre cele mai vechi boli cunoscute de om, cauzată de primul agent patogen bacterian uman care a fost descoperit, iar peste 95% din populația lumii are o rezistență naturală la dezvoltarea bolii. Cu toate acestea, rămâne în continuare una dintre principalele cauze de diformitate și handicap fizic cauzate de o boală transmisibilă, afectând milioane de persoane din întreaga lume.
În ultimele două decenii am asistat la un succes notabil al eforturilor combinate ale Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), ale guvernelor, ale profesioniștilor din domeniul sănătății și ale organizațiilor neguvernamentale în identificarea pacienților cu lepră și în asigurarea unui tratament eficient pentru aceștia, ceea ce a dus la o reducere cu aproape 90% a prevalenței globale.
Lepra este cauzată de bacteria Mycobacterium leprae. Înainte de apariția medicinei moderne, această boală era incurabilă, dar acum există antibiotice care o pot trata cu succes. Omul de știință Gerhard Hansen a descoperit bacteria în 1873 și din cauza stigmei puternice emanată de auzirea cuvântului lepră, această boală este acum denumită boala Hansen.
Această bacterie are o evoluție deosebit de lentă în organism – poate dura ani sau chiar decenii până când o persoană infectată prezintă simptome. Boala Hansen, contrar credinței populare, nu este foarte contagioasă, deși oamenii pot contracta lepra în diverse moduri, cum ar fi transmiterea directă de la o persoană infectată sau de la alte surse, cum ar fi armadillo (sau tatu, mamifere placentare mici, cu o armură formată din plăci osoase și cornoase mobile). S-a demonstrat că armadillo poate transmite bacteria la oameni prin atingerea lor sau prin consumul de carne de armadillo de către oameni.
Boala Hansen poate fi recunoscută prin apariția unor pete de piele care pot părea mai deschise sau mai închise la culoare decât pielea normală. Uneori, zonele de piele afectate pot fi roșiatice. Pierderea sensibilității în suprafața acestor pete de piele este frecventă. Pentru a confirma diagnosticul, medicul ia o mostră de piele sau de nerv (printr-o biopsie de piele sau de nerv) pentru a căuta bacteria la microscop și poate face, de asemenea, teste pentru a exclude alte boli de piele.
Boala Hansen este tratată cu o combinație de antibiotice. De obicei, se folosesc 2 sau 3 antibiotice în același timp. Tratamentul durează, de obicei, între unu și doi ani. Deși tratamentul poate vindeca boala și poate împiedica agravarea acesteia, nu inversează leziunile nervoase sau desfigurarea fizică care ar fi putut apărea înainte de diagnosticare. Astfel, este foarte important ca boala să fie diagnosticată cât mai devreme posibil.
În același timp, reducerea cu 90% a prevalenței globale a leprei în ultimul deceniu a generat speranța substanțială că se poate obține un succes în ameliorarea efectelor pe care această boală le are asupra milioane de pacienți și, de ce nu, eradicarea ei într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat.
Cu toate acestea, pe măsură ce marcăm progresele înregistrate în tratarea Bolii Hansen, există un risc potențial ca aceste progrese să diminueze percepția riscului apariției ei și, astfel, a beneficiului de a se continua alocarea de resurse pentru depistarea timpurie și tratarea eficace, deoarece alte boli, de exemplu, malaria și tuberculoza, pot părea a fi de o importanță mai mare.
În acest context, experiența resurgenței tuberculozei rezistente la medicamente în SUA după ce resursele de sănătate publică au fost redirecționate către alte priorități ar putea fi o pledoarie în ceea ce privește necesitatea de a continua să se aloce resurse adecvate pentru depistarea și tratarea unei boli transmisibile care, în prezent, contribuie ca 1-2 milioane de persoane din întreaga lume să dobândească dizabilități permanente.
În plus, pe măsură ce o boală devine mai rară, este mai dificil pentru un medic curant să diagnosticheze acea boală. De exemplu, în SUA, unde boala Hansen este rară, durata medie de la prezentarea unui caz până la diagnosticare este de aproximativ doi ani, timp în care există riscul unor leziuni permanente ale țesuturilor și nervilor, care ar fi putut fi evitate în cazul unei diagnosticări la timp și a unui tratament corespunzător început cât mai devreme.
Mirela Mustață, Redactor executiv E-asistent
Surse de documentare
