Timp aprox. de lectură: 7 minute

Dacă în episodul precedent am amintit progresele în domeniul psiho-patologiei copilăriei de la începutul secolului al XIX-lea și până spre mijlocul secolului trecut, acum vom analiza cum s-au consolidat progresele în psihologia dezvoltării copilului, în psiho-patologia dezvoltării și nevoile actuale de sănătate mintală ale copiilor, dar și ce arată o serie de cercetări recente privind pericolele banalelor infecții la copii.

Psihologia dezvoltării este cea care încearcă să explice cum se schimbă copiii în timp. Înțelegerea dezvoltării este importantă pentru studiul psihopatologiei. Interesul pentru acest domeniu a crescut odată cu recunoașterea copilăriei ca domeniu important de studiu în secolul al XIX-lea. Tema permanentă a fost dezbaterea dintre susținătorii rolurilor naturii în contrast cu al educației și efectele acestora asupra dezvoltării.

Momentul exact al apariției psihologiei dezvoltării ca disciplină este greu de precizat, dar aceasta poate fi urmărită până în 1882, când Wilhelm Preyer, un fiziolog german, a publicat The Mind of the Child (Mintea copilului). În această carte, Preyer și-a prezentat observațiile asupra dezvoltării propriului fiu de la naștere până la vârsta de trei ani.

Apoi, disciplina s-a consolidat și mai mult în urma lucrărilor lui Alfred Binet privind măsurarea inteligenței și ale lui James Mark Baldwin (1861-1934), un psiholog american cunoscut mai ales pentru „efectul Baldwin” – conform căruia factorii epigenetici modelează înzestrarea congenitală la fel de mult sau chiar mai mult decât selecția naturală.

G Stanley Hall (1844-1924) este considerat fondatorul acestei ramuri a psihologiei în SUA. El a înființat prima revistă americană de psihologia copilului în 1891 (Pedagogical Seminary) și prima societate de studiere a copilului, în 1894. Acesta a fost puternic influențat de oamenii de știință din Germania, unde și-a petrecut primii ani de activitate profesională.

Una dintre figurile care au dominat gândirea psihiatrică în cea mai mare parte a secolului XX a fost neurologul și psihiatrul austriac Sigmund Freud (1856-1939). Înțelegerea lui Freud asupra dezvoltării a luat naștere din abordarea sa asupra personalității umane și a psihopatologiei, bazată pe amintirile sale și ale pacienților săi. Freud a dezvoltat un model în care libidoul (impulsul sexual) al copilului se concentrează pe diferite părți ale corpului pe măsură ce copilul crește (stadiile oral, anal, falic, de latență și genital). Modelul său este unul interactiv. El credea că, deși secvența și calendarul acestor etape sunt determinate biologic, dezvoltarea cu succes a personalității depinde de experiențele pe care le au copiii în timpul fiecărei etape. Freud a susținut că nevroza ar putea fi explicată în termenii unei fixări în aceste faze sau a unei regresii la acestea din cauza unei traume sau a altor experiențe și ar putea fi inversată cu ajutorul tehnicilor psihanalitice.

Deși multe detalii ale teoriei lui Freud privind dezvoltarea au fost discreditate pe scară largă, accentul pus de acesta pe importanța experiențelor din copilăria timpurie a avut un impact de durată. Anna Freud (1895-1982), fiica cea mai mică a lui Sigmund, și Melanie Klein (1882-1960) au fost două dintre cele mai influente figuri în psihanaliză.

Înflorirea psihologiei dezvoltării a avut loc după Primul Război Mondial, datorită lui Jean Piaget (Elveția), Lev Vygotsky (Rusia) și John Bowlby (Marea Britanie). Piaget (1896-1980) a postulat că copiii gândesc diferit față de adulți, trecând prin patru stadii de dezvoltare cognitivă (senzorio-motor, pre-operațional, operațional concret și operațional formal). Pentru Piaget, dezvoltarea este determinată biologic și se schimbă pe măsură ce copilul se maturizează. Ideile și metodologia lui Piaget au revoluționat psihologia dezvoltării și au avut o influență enormă asupra educației și asupra viitorilor cercetători.

Dictonul „dați-mi un copil până la șapte ani și vă voi da omul” rezumă poziția celor care au crezut în preeminența mediului. Acest punct de vedere a fost îmbrățișat în a doua jumătate a secolului al XX-lea de către behavioriști, cum ar fi psihologul american BF Skinner, care credea că comportamentul uman este învățat, de exemplu, ca rezultat al recompenselor – ceea ce el a numit „condiționare operantă”.

Cu toate acestea, dezbaterea natură – educație datează încă din antichitate. De exemplu, Aristotel credea că mintea este o tabula rasa, făcând din educație și din mediul înconjurător factorii-cheie în dezvoltarea copilului, în timp ce Platon credea într-o cunoaștere înnăscută, care este trezită prin învățare și experiență.

Ideile lui Aristotel au fost dezvoltate în continuare de Avicenna și, mai recent, de gânditori precum John Locke și Jean Jacques Rousseau. Opinia conform căreia comportamentul este predominant rezultatul înzestrării genetice a fost cea mai larg acceptată în cercurile medicale în secolul al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea – evidențiată de popularitatea mișcării eugenice.

În prezent, se acceptă pe scară largă faptul că dihotomia dintre natură și educație, genetică și mediu, este simplistă, inexactă sau chiar înșelătoare și că ar trebui abandonată.

În ultimele patru decenii a avut loc o creștere remarcabilă a înțelegerii naturii (genetica), a educației (mediul), a proceselor de dezvoltare și a interacțiunii acestora, ceea ce evidențiază faptul că toate sunt importante, se influențează reciproc și toate contribuie la dezvoltare. De exemplu, se știe că o mare proliferare a neuronilor și a sinapselor are loc în timpul primelor etape ale dezvoltării. Aceasta este urmată de o tăiere selectivă – care continuă până la mijlocul vârstei de douăzeci de ani – modelată de contingențele de mediu care ajustează creierul fiecărui individ pentru a profita cât mai bine de mediul în care se află. Probabil că multe aspecte ale dezvoltării creierului depind de expunerea copiilor la anumite experiențe în anumite momente (de exemplu, cortexul vizual nu se dezvoltă la persoanele care sunt oarbe sau crescute în întuneric în timpul unei perioade sensibile). Altfel spus, genetica modelează comportamentul copiilor făcându-i să caute experiențe specifice, dar aceste experiențe modifică de fapt structura și funcția creierului și influențează comportamentul ulterior.

Psihopatologia dezvoltării reprezintă studiul integrativ al dezvoltării tulburărilor psihiatrice, cum ar fi schizofrenia, depresia și tulburările de comportament. Adică, este cea care caută să expună interacțiunile dintre aspectele biologice, psihologice și sociale ale dezvoltării normale și anormale de-a lungul întregii vieți. Primele studii legate de psihopatologia dezvoltării datează din anii 1970, ca rezultat al unor studii prospective longitudinale asupra copiilor cu risc de schizofrenie.

Dante Cicchetti, un psiholog american, a jucat un rol major în definirea și modelarea acestui domeniu, în creștere în ultimele decenii.

Recent, oamenii de știință au început să investigheze mai serios o ipoteză interesantă pentru care există un număr tot mai mare de dovezi. Ea spune că mai multe afecțiuni psihiatrice ale copiilor ar putea fi rezultatul unor infecții.

Din aceeași zonă de investigații, acum este clar că infecțiile cu SARS-CoV 2 pot declanșa psihoză, oboseală și alte simptome neuropsihiatrice. Se crede că un sistem imunitar care se comportă anormal este vinovat. Ideea că schizofrenia ar putea fi, cel puțin în anumite cazuri, la fel, o tulburare autoimună este, de asemenea, în curs de investigare (de exemplu, persoanele cu orice fel de tulburare autoimună par să aibă cu aproximativ 40% mai multe șanse de a dezvolta tulburări psihotice precum schizofrenia). Cu toate acestea, foarte puține țări emit orientări privind diagnosticarea sau tratamentul acestora.

Un caz de referință pentru această ipoteză este cel al lui Garrett Pohlman din SUA. Era o zi însorită în septembrie 2007 când, pe atunci în vârstă de șapte ani, s-a întors acasă de la școală. Plângând, el și-a avertizat mama că din prizele electrice din casă ieșeau radiații. Dacă vor ieși afară, spunea el, păsările îi vor ciuguli până la moarte. Aceste declarații erau însoțite de mișcări ciudate ale feței. Băiatul scotea limba și își mișca brațele și picioarele. Cu o zi înainte, Garrett fusese un băiat normal. Atât paranoia, cât și ticurile apăruseră din senin, dar s-au dovedit a fi începutul unui declin mental îngrozitor. O scanare la spital, trei luni mai târziu, a dezvăluit, din fericire cauza, o infecție bacteriană a sinusurilor. Un tratament cu antibiotice a vindecat infecția și a adus o ameliorare incredibilă a simptomelor sale psihiatrice. Garrett suferise, cel mai probabil, de tulburări autoimune-neuropsihiatrice pediatrice asociate cu o infecție. Practic, comportamentul tulburător al lui Garrett a fost rezultatul unui sistem imunitar care a luat-o razna, în urma unei infecții cu Streptococcus de grup A, o bacterie comună.

În multe țări, copiilor cu astfel de manifestări li se  pun diagnostice diferite, cum ar fi tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție, tulburări de autism sau tulburări de procesare senzorială. Copiilor li se pot administra medicamente nepotrivite, cum ar fi antipsihoticele, dintre care multe au efecte secundare neplăcute și care nu fac nimic pentru a trata cauza bolii lor.

Din fericire, oamenii de știință încep să caracterizeze în detaliu aceste afecțiuni și să determine exact ce anume nu funcționează corect în sistemul imunitar al bolnavilor. Cercetătorii care studiază tulburarea cred acum că aceasta este cauzată de o reacție autoimună, în care sistemul imunitar al organismului atacă în mod eronat țesutul cerebral. După infecția cu Streptococcus, spune ipoteza lor, copiii încep să producă anticorpi care provoacă inflamații în propriul creier, ceea ce, la rândul lor, provoacă simptomele psihiatrice.

O lucrare a Dr. Dritan Agalliu, neurolog la Universitatea Columbia din SUA, în prezent în curs de examinare de către o revistă științifică, sugerează că blocarea unei anumite părți a sistemului imunitar – un tip de limfocite numit celule T helper 17 – cu medicamente imunosupresoare reduce leziunile creierului, cel puțin la șoareci. Alte lucrări sugerează că deteriorarea barierei hemato-encefalice, un filtru conceput pentru a proteja creierul de substanțele potențial dăunătoare din sânge, ar putea fi, de asemenea, o parte din poveste.

Un grup paneuropean de pacienți, înființat în 2018, face, de asemenea, presiuni pentru ca lumea medicală să-și îmbunătățească înțelegerea asupra cauzei acestor tulburări și cum pot fi prevenite sau controlate cel mai eficace. Astfel de eforturi sunt extrem de necesare.

După cum arată cazul lui Garrett Pohlman, dacă infecțiile sunt depistate la timp, tratamentul poate fi foarte eficient, evitând daunele pe termen lung. Acum în vârstă de 23 de ani, Garrett Pohlman a absolvit în 2022 cu onoruri la Universitatea din California, Berkeley (SUA) în inginerie chimică, iar în aceste zile își conduce propria companie.

Practic, ultimele două decenii ne-au adus nu numai descoperiri incitante, dar și noi provocări pentru sănătatea psihiatrică a copiilor. Cele mai recente au apărut în ultimii 3 ani din cauza pandemiei de Covid-19. Ca efect al acesteia, specialiștii din domeniul psihiatriei pediatrice afirmă la unison că pandemia a adus o povară excepțională pentru bunăstarea mintală a familiilor, inclusiv a copiilor.

Tocmai de aceea, în multe țări din lume, nevoile de sănătate mintală ale copiilor au fost declarate o prioritate națională, autoritățile din domeniu concentrându-se pe extinderea serviciilor de sănătate mintală pediatrică, prin formarea mai multor furnizori de servicii de sănătate mintală și prin transformarea sănătății mintale într-o parte esențială a asistenței medicale primare, pentru a se asigura că copiii primesc îngrijirea de calitate de care au nevoie.  

Se vorbește despre: extinderea accesului la îngrijiri de sănătate mintală pediatrică (diagnosticarea, tratarea și trimiterea copiilor și tinerilor cu afecțiuni de sănătate mintală către servicii specializate); investiția în formarea și creșterea forței de muncă în domeniul sănătății mintale prin  finanțarea unor programe de formare, burse și programe de rambursare a împrumuturilor, precum și alte programe de recrutare, formare și plasare a profesioniștilor din domeniul sănătății mintale în comunitate, inclusiv sprijinirea sănătății mintale a copiilor.

În plus, apare nevoia de a elabora orientări privind îngrijirea preventivă a tinerilor, inclusiv îngrijirea sănătății mintale (de exemplu, dezvoltarea de noi orientări pentru screeningul comportamental, social și emoțional) și de a furniza sprijin la domiciliu pentru părinți și copii prin conectarea serviciilor de sănătate, a serviciilor sociale și a resurselor de dezvoltare a copilului pentru a sprijini bunăstarea familiei.

Oricum, este evident faptul că dezvoltarea sănătății mintale pediatrice este o condiție esențială, alături de sănătatea fizică și educație, pentru viitorul societăților noastre.

Mirela Mustață, Redactor executiv E-asistent

Surse de documentare:

1. J.10-History-Child-Psychiatry-update-2018.pdf (iacapap.org)
2. New HHS Study in JAMA Pediatrics Shows Significant Increases in Children Diagnosed with Mental Health Conditions from 2016 to 2020 | HHS.gov
3. https://www.economist.com/science-and-technology/2023/09/20/how-common-infections-can-spark-psychiatric-illnesses-in-children (inclusiv sursa foto)
4. Supporting children’s mental health and wellbeing: Session 1: 1.1 – OpenLearn – Open University